Am lăsat să treacă pe lângă mine tâmpenia legată de canonizarea lui Eminescu. Pentru cine nu știe, așa-zisa Liga a Scriitorilor Români este o asociație de apartament, înființată de Al. Florin Țene, un prozator dat afară pentru plagiat din Uniunea Scriitorilor. Din când în când mai aruncă câte o petardă precum aceasta, iar competenta și matura presă autohtonă îi cade în plasă transformând-o într-o dezbatere națională. Nebun să fii și ajungi pe prima pagină a ziarelor.
Mult mai neobservată a trecut o știre referitoare la topul românilor cu cele mai bune 10 locuri de muncă, întocmit de această dată de 40 de consultanți și șefi de firme de HR. Dacă prezența lui Mugur Isărescu pe prima poziție nu e o surpriză, clasarea lui Mircea Cărtărescu pe poziția a 4-a este, cel puțin din punctul meu de vedere o bombă de presă. Profesia de ”scriitor” printre cele mai bune locuri de muncă din România? Ei, asta da veste. Și când te uiți că Băsescu, de exemplu, este plasat după Mircea Cărtărescu începi să te întrebi dacă nu cumva visezi.
Pentru că, să fim serioși, habar nu aveam până acum că profesia de scriitor ar fi una de invidiat în țara asta. Și așa, mi-am amintit de o poveste mai veche, legată de ”Eminescu ăla…”
”Tata era bețivul satului. Cum gusta un strop de alcool, cum se apuca să facă versuri cu subiecte din viața de zi cu zi. Căuta, cred eu, să se răzbune astfel pe faptele nedrepte ale maistrului forestier sau ale secretarului de partid. Dacă de la alcool i s-a tras poezia sau din pricina poeziei n-a scăpat de băutură toată viața, nu pot să știu. Cert este că pentru mama, ființă mândră și cu un pronunțat simț al tragicului, nu a existat o pacoste mai mare decât acel talent păcătos care-l făcea pe tata să recite de zor la fiecare nuntă, spre veselia generală și spre rușinea ei aprinsă. În zadar îl înghiontea pe sub masă și îi repeta: ”Nu vezi că râd de tine
