Filip Brunea-Fox a scris cândva un reportaj despre o prostituată „voluntară".
„Daţi-mi primii şase ani din viaţa unui om, şi vă voi spune restul". E destul optimism în această frază scrisă de Joseph Rudyard Kipling pe când secolul al XIX-lea tocmai se termina. E destul optimism, dar e şi destul adevăr.
Din viaţa femeilor care urmează, dragostea a lipsit de la început, iar restul, cu toată mahalaua, sărăcia, banii negri, mizeria şi bolile lui, e ştiut şi a fost spus în cărţi, în filme de cinema sau în viaţă, noaptea, pe centurile care unesc marile oraşe cu dramele care nu suportă adjective.
În povestea aceasta, Iana Matei e dragostea. Mulţi o confundă cu un psiholog, dar ea e dragostea. Iana Matei se întorsese din Australia, îşi punea destinul la picioarele goale ale copiilor străzii, când a primit un telefon de la un poliţist: „Am aici trei coarde, le-am luat de pe stradă, put ca dracu' şi nu ştiu unde să le duc. Nu vii tu să le iei?".
S-a dus, a văzut trei copii exploataţi, nu trei coarde, copiii nu aveau mai mult de 14 ani, a ţipat la poliţist, poliţistul i-a răspuns „eu nu ştiu ce să fac cu curvele astea", şi atunci ea, Iana Matei, a înţeles. Şi atunci, înaintea tuturor, ea, Iana Matei, a înfiinţat un adăpost pentru femei-victime ale traficului sexual transfrontalier.
Au trecut doisprezece ani. Iana Matei a salvat sute de vieţi, a câştigat câteva premii şi a rămas revoltător de necunoscută. Nu contează. Contează că în calendarul pe care îl poartă în inimă fiecare dintre fetele acelea, ea, Iana, Matei, e o sfântă.
Jurnalista Roxana Lupu a deschis uşa adăpostului şi a văzut. Fetele priveau absente un film american prost. Apoi a pus unele lângă altele aceste cuvinte frumoase: „Fiecare dintre ele duce cu ea scenarii de film şi toate sunt drame, şi în toate ele sunt personajul principal". Cuvintele frumoase le-a publicat, săptămâna ac
