Există un cântec al Sheilei Chandra – „Ever So Lonely”: „Iubirea ta este un Ocean... şi un Ocean nu refuză nici un râu”.
Iubirea adevărată NU poate fi egoistă, aşa cum nici apa nu este a cuiva - ci este a tuturor, pentru că curge prin noi toţi şi prin toate. Apa este viaţa. Apa este Iubire. Există apă vie şi apă moartă. Apa vie este structurată, adică plină de energii pozitive. Apa moartă este doar H2O.
Circuitul apei în natură este iubirea care a născut viaţa şi energia, care ne ţin în viaţă. Există apă în absolut orice lucru din această lume. Apa are memorie. Iubirea are memorie. Noi, oamenii, suntem legaţi prin apă. Ea se află în corpul nostru, proporţional, în aceeaşi cantitate în care există pe Pământ. Creierul nostru este 80% apă vie, iar sângele 90%.
Iubirea curge în lumea asta cu apa care-i dă viaţă. Apele se scurg în Ocean, de unde se ridică la cer pentru ca apoi să cadă în ploi şi ninsori peste pământ ca să hrănească iar viaţa...
Aşa ar trebui să înţelegem iubirea şi să ne iubim, noi, oamenii. Altfel, apa, cu cât vrei s-o posezi mai mult, să o ai numai tu, cu atât ţi se refuză mai tare... Apa este o continuă stare de dăruire pură.
Posesivitatea, geloziile, simţul absurd de proprietate sunt o poluare pentru apă. Ele o destructurează, o seacă de energii, o lasă un simplu lichid numit H2O, neutru, inodor, incolor, insipid, ce nu ne face nici rău, nici bine. Posesivitatea umană goleşte de substanţă şi conţinut iubirea, o transformă în apă de la... robinet. Apa moartă este iluzia iubirii.
A te îndrăgosti, a fi îndrăgostit, a trăi starea de îndrăgosteală - ce oboseală, ce uzură, ce ardere risipitoare... Un consum.
Da, sentimentul este minunat, dar este ca un drog: ştii că este rău, dar nu poţi scăpa de acea dependenţă, de plăcerea toxică. Dragostea consumă, iubirea construieşte. Iubirea est
