Ultima şi cea mai importantă ştire este cea furnizată intempestiv, zilele trecute, de însuşi conducătorul Statului român, de preşedintele Traian Băsescu. După o şedinţă a CSAT, ţinută la „botul calului“, cum se spunea de către tîrgoveţii ce aranjau rapid un geşeft şi apoi beau şi aldămaşul – zăpezile din ultimele zile ne-au redeschis poftele pentru întîmplări şi evenimente petrecute mai demult –, am aflat cu mic, cu mare că România a acceptat, doar de principiu, zice-se, amplasarea pe teritoriul naţional a unor elemente ale scutului antirachetă american. Punct ochit, punct lovit. Adevărul e că de mult doream să fim siguri că americanii sînt şi vor fi cu noi. Şi nu ne vor lăsa de izbelişte, cum au făcut ruşii în Primul Război Mondial. Cînd, aliaţi, nealiaţi, ne-am pomenit singuri în faţa forţelor Puterilor Centrale. Şi, cu uriaşe sacrificii, am realizat, ca stat român, un vechi vis: întregirea României. A fost. Dar acum? Acum, dincolo de interminabilele frămîntări intestine, de ciorovăielile fără noimă şi de gîlcevile fără limită, sînt cîteva puncte esenţiale de pe agenda naţiunii cărora nimeni nu le poate contesta prioritatea. Şi importanţa. Sigur că bombăneli sînt şi vor fi. Sigur că obiecţii şi cîrteli vor apărea – au şi apărut. Sigur că, poate, un anume alt mod de procedură de luare a deciziei ar fi fost de dorit. Dar, una peste alta, decizia CSAT este corectă. Sîntem o parte a NATO, sîntem într-un parteneriat special cu USA, avem o altă viziune despre America şi americani decît grecii, sîrbii sau ruşii. Dar asta nu ne împiedică să luăm decizii corecte. Şi, mai ales, pragmatice, în propriul nostru interes. Jocul alături de americani şi prezenţa alături de ei de fiecare dată ne pot ajuta să fim şi noi în cărţi. Ne place sau nu, jocurile lumii de azi nu se mai fac la Roma, Constantinopol sau Moscova, ci la Washington şi Bruxelles. Asta e. Nu ştim exact detal