Ziua in care mi-a zambit Iisus
Draga "Formula AS",
Scrisoarea aceasta imi sta ca o lacrima pe suflet, cu atat mai mult cu cat atunci cand mi-a fost cel mai rau, i-am promis Sfantului Nectarie c-am sa depun marturie pentru ajutorul lui.
Dar sa incep cu inceputul. In toamna anului 1990, m-am imbolnavit de anxietate. Din cauza acestei boli a trebuit sa renunt la ceea ce-mi placea cel mai mult pe lumea aceasta: muzica. Am abandonat pregatirea pentru Conservator si, la sugestia tatalui meu, am ales Dreptul, la o universitate particulara. Au urmat multi ani de cosmar, in care boala mea s-a inrautatit. Am incetat sa mai ies afara din casa, m-am inchis in mine, mi-am indepartat prietenii. Sotul meu era singura mea legatura cu exteriorul. Moartea unui mare scriitor, Octavian Paler, si scrierile sale care au precedat-o, pline de regrete, m-au pus pe ganduri. Imi era teama c-am sa mor neconsolata, chinuita de regrete tarzii. Am inteles ca lumea se imparte in oameni care fac (care indraznesc) si oameni care se plang. Ma numaram si eu printre ei, imi irosisem talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu, acela de a canta, si acum El ma pedepsea. De aceea, intr-o buna zi, m-am hotarat sa ma reapuc de muzica. Din cauza greutatilor pe care le intampinam, aveam foarte des momente in care voiam sa renunt, insa, de fiecare data, Dumnezeu imi scotea in cale un om, sau o istorie care sa ma faca sa ma razgandesc. Parca o mana invizibila ma impingea de la spate pe drumul meu. Cert este ca dupa 18 ani in care nu ai mai pus mana pe instrument (am omis sa va spun ca am terminat Liceul de Muzica, la viola), in 99% din cazuri nu mai ai nici o sansa sa-ti revii. Am inceput sa fac exercitii pe care le fac copiii de 7-8 ani (eu aveam 37). Ma dureau spatele, mainile, degetele. Iar, incet-incet, am inceput sa fac progrese. Un singur gand ma intrista si ma speria in continuare: cum
