Prima dată când am văzut montajul cu gafele Elenei Băsescu din timpul discursurilor din Parlamentul European m-a pufnit râsul. Nu un râs răutăcios, ci un râs de genul celui provocat de Cârcotași când îi iau în răspăr pe colegii lor de breaslă sau pe alți politicieni. Personal, în 12 ani de radio am strâns, cu ajutorul colegilor de la departamentul tehnic, câteva minute bune de bâlbe din timpul intervențiilor live. La câteva mii de transmisiuni, emisiuni, grupaje de știri și relatări ”în direct” nu aveau cum să nu apară. În cadrul emisiunilor speciale de Sărbători sau al unor emisiuni aniversare, obișnuiam să difuzăm asemenea colecții de ”perle”, fără a face din asta un capăt de țară.

Revăzând însă înregistrările cu Eba la Parlamentul European, nu gafele m-au deranjat (cum spuneam, de o greșeală mă pot distra, fără a arunca anatema asupra omului), ci cauza lor. Pentru că citește niște discursuri care nu par a fi scrise de ea (fiecare om când scrie un text îl scrie conform propriului ritm). Și nu faptul că îi scrie altcineva discursurile reprezintă problema (aceasta e o practică politică la cel mai înalt nivel), ci modul în care le citește, ca și cum atunci le-ar avea pentru prima dată în față sau ca și cum nu ar înțelege nimic din ceea ce e scris pe hârtie.

Că un om are probleme de emotivitate și probleme de discursivitate pot accepta. Dar acestea sunt lucruri care se pot corecta! Se învață. Cu câteva ore de logopedie pe săptămână și cu câteva ședințe de terapie, într-o lună sau două problemele trec. Eba se află însă de aproape un an și jumătate în Parlamentul European și intervențiile ei arată la fel ca la început. Asta chiar dacă exercițiile în cauză i-ar lua mai puțin timp decât o ”ședință” de shopping sau una de manichiură. Asta se cheamă deja indolență.

Privind-o pe Eba în exercițiul funcțiunii am mai înțeles însă un lucru pentru care, s