Pentru că nu acordă nici o valoare timpului şi ca dimensiune pragmatică a vieţii sale, românul este mereu în "criză de timp". El nu a învăţat să conceapă dimensiunea temporală a trăirii şi într-un folos utilitar. Timpul nu este în nici un fel. Numai noi putem să fim într-un fel sau altul faţă de timp - să-l folosim cum ne trebuie în folosul nostru sau greşit în defavoarea noastră.
O dată ce folosim timpul în mod pozitiv ca ingredient fundamental al planificării vieţii - prin conceptul unei gândiri pe termen lung - ne dăm seama că timpul capătă brusc o valoare financiară. Şi putem calcula simplu cât ne costă timpul pierdut, timpul mort.
Însă observaţia directă ne arată că românul "se trezeşte mereu prea târziu". Şi că sărăcia lui provine şi dintr-o proastă administrare a acestei averi naturale: timpul. Asta pentru că el îşi consumă mereu timpul în treburi mărunte. Şi pentru că, încurcându-se reciproc, românii îşi risipesc timpul unii altora.
Se ştie că românul "nu are timp" să-şi facă necesarele controale medicale de două ori pe an. El ajunge mereu la medic "prea târziu", când devine foarte greu sau imposibil să mai fie tratat eficient şi vindecat. Românul întârzie, îşi dă seama mereu "prea târziu" de iminenţa unei scadenţe (un termen anume) într-o privinţă a vieţii sale pentru care ar fi trebuit să planifice de mult. Astfel, el trăieşte paradoxala situaţie că, deşi este mereu pe fugă, niciodată nu "are timp".
Şi asta este o tară generală, o deficienţă a unui anumit mod de gândire. Aşa cum românul ajunge prea târziu la medic, tot aşa, de exemplu, clienţii agenţiilor de publicitate se trezesc mereu "prea târziu" că pentru a lansa un produs au nevoie şi de o campanie. Astfel, cei care vor trebui să lanseze campania vor fi puşi sub imensa presiune a face într-o lună ceva ce s-ar face în mod normal în trei luni. Toată lu
