Își mai amintește cineva? Ieri s-au împlinit 20 de ani de la prima ”descindere” a minerilor la București. Pe 6 februarie 1990, Consiliul Frontului Salvării Naționale se transforma în partid politic, anunțându-și intenția de a participa la alegeri. ”Cu voia d-voastră, ultimul pe listă”, era personajul care făcea acest anunț. A fost momentul în care românii, nu mulți în acel moment, au început să înțeleagă că în decembrie 89 au fost martorii (și actorii nevinovați) ai unei lovituri de stat, nu ai unei revoluții. O lovitură de stat menită să-l propulseze președinte pe Ion Iliescu.

Cei mințiți, cei care au crezut cu adevărat Frontul nu va participa la alegeri, au început primele proteste de stradă împotriva lui Ion Iliescu, culminând cu intrarea în sediul Guvernului pe 18 februarie. Dimineața zilei de 19 februarie 1990 i-a găsit pe mineri la București. Iliescu reușise să-i convingă că ”democrația e în pericol”. A reușit, de atunci, de mai multe ori. Cu tragicele rezultate din 13-15 iunie.

După 20 de ani, l-am privit astăzi pe Ion Iliescu, ținându-și așa-zisul discurs de retragere. S-a schimbat ceva între timp? Dincolo de aerul volubil, același zâmbet care l-a făcut celebru. Aceeași identificare ca erou al ”maselor”, aflate în conflict cu un ipotetic dușman de clasă (partidele de dreapta), aceleași generalizări care lasă portițe deschise pentru multiple interpretări (din care fiecare înțelege ceea ce îi convine – când a vorbit de schimbarea de generații, unii au crezut că se referă la Ponta, dar când a vorbit de iertare trimiterea era la Geoană). Aceeași capacitate de a entuziasma auditoriul, care l-a aplaudat în picioare.

Dacă își face cineva iluzii că acesta ar fi fost Congresul lui Ponta sau al lui Geoană, se înșeală amarnic. A fost congresul lui Ion Iliescu, căruia toți i-au pupat bombeurile pantofilor. Cu sau fără funcție, Ion Iliescu a demonstrat