M-am intrebat de multe ori ce s-ar intampla daca administratorii tarii – caci asta sunt guvernantii, nu-i asa? – ar fi trasi la raspundere dupa modelul managerilor unei societati private, atunci cand afacerile merg prost. Pare o naivitate, sunt de acord. Raspunsul e, de altfel, dinainte cunoscut: in nici o tara din lume nu se intampla asa ceva. Sau: politic, sunt sanctionati de alegatori.
Faptul ca in nici o tara din lume nu se intampla asa ceva nu e un argument. Lumea, o stie oricine, nu e perfecta. Numai noi, cei din Est, ne imaginam ca alte tari, cele mai dinspre Vest, sunt modelul absolut. Nu, nici ele nu sunt. Orice tara poate crea un model nou, oricat ar fi ea de neinsemnata pe harta ori in ierarhia acceptata in prezent. Sigur, cu conditia sa aiba incredere in deciziile ei si, mai intai, in cetatenii ei. Or, la noi, se pare ca neincrederea e cronica.
Nu functiona o prea mare incredere in fortele proprii ale societatii romanesti nici inainte de experimentul comunist, dar acesta a distrus si bruma de siguranta de sine pe care o creasera doua decenii de stabilitate. Cat despre raspunderea politica, asta o vede oricine cu ochiul liber: guvernantii de ieri stau o tura, ori nici atat, pe tusa, dupa care isi reiau, intr-o forma sau in alta, pósturile si isi continua opera de distrugere a tarii sub cuvant ca-i fac bine. Cum toata lumea e de acord ca politicienii romani nu stiu de frica alegerilor, fiind siguri ca vor putea face pe urma niste aliante care sa dejoace intentiile alegatorilor, trebuie gasit punctul lor slab. Or, acesta e gasit de mult: interesul personal. Daca-i atingi la avere, la depozite bancare, conturi, vile, masini scumpe, simt.
Asadar, singura sanctiune de care s-ar putea, eventual, teme politicianul roman ajuns la putere este aceea care i-ar atinge averea proprie. Amenintati-i ca-si vor pierde vilele, masinile si
