Nu o monedă tare face economia puternică ci invers, o economie puternică dă tărie monedei. Lucrul este valabil şi pentru Euro. Slăbiciunea economică a unora dintre statele membre ale zonei Euro pune în pericol moneda comună europeană şi, odată cu ea, întregul proiect al Europei unite.

Statele în cauză sunt Grecia, Italia, Spania, Portugalia şi, în mai mică măsură, Irlanda. Toate aparţin Europei sărace (în special din zona sudică) care şi-au bazat creşterea economică pe speculaţie, consum şi împrumuturi, cheltuind mai mult decât au produs. La aceasta s-a adăugat laxitatea fiscală asociată cu o administraţie nefuncţională, supradimensionată şi hiperbugetată.

După ce le-a ajutat să recurgă la cheltuieli sigure în contul unor câştiguri probabile, încurajându-le supraîndatorarea şi risipa, plutocraţia financiar-bancară transnaţională le ajută acum să falimenteze reacţionând la planurile lor de reabilitare prin atacuri speculative. Asemenea acţiuni au ca ţintă finală coeziunea economică a UE şi limitarea, în consecinţă, a capacităţii ei politice de a reglementa pieţele financiare. Dacă ieşirea din criză se va face cu preţul sacrificării Euro, Europa-putere va fi trimisă înapoi la linia de start; unde va rămâne pentru încă multă vreme, dacă nu cumva o va apuca iarăşi pe calea războaielor fratricide.

Situaţia descrisă probează disparităţile economico-sociale dar şi contrastele culturale între Nordul şi Sudul european (nivelul economiei subterane este doar unul dintre elementele de diferenţiere), precum şi ineficienţa politicilor de coeziune ale UE. Aceste politici nu pot pur şi simplu funcţiona fără o guvernare economică europeană şi fără federalizarea politicilor şi administrării fiscale.

Liderii de la Berlin pot avea dreptate când afirmă că plătitorul de impozit german nu trebuie să suporte iresponsabilitatea guvernanţilor eleni sau că a oferi Greciei