În producţia de energie eoliană, doar marile companii au şanse de reuşită. Deşi au acces la finanţare europeană şi încep să demareze proiecte pe cont propriu, micii dezvoltatori nu pot obţine profit doar dacă îşi vând proiectele. Dar cine le cumpără?
Dobrogea este considerată de experţii europeni în energie alternativă ca fiind regiunea cu cel mai mare potenţial eolian terestru din sud-estul Europei, evaluat la 14.000 de MW. Cu toate acestea, deocamdată în România sunt instalate doar câteva turbine, totalizând 14 MW, adică sub 0,1% din producţia naţională. Potenţialul i-a determinat pe marii dezvoltatori europeni de parcuri eoliene să se aşeze la coadă la Transelectrica, operatorul sistemului energetic românesc, pentru a obţine avizele necesare. Cererile sunt foarte mari, au depăşit 20.000 de MW.
Adrian Băicuşi, directorul general al Transelectrica, spune că primeşte săptămânal astfel de solicitări. Dar marea problemă a României este legată de capacitatea redusă a sistemului energetic de a prelua electricitatea produsă de aceste turbine, în condiţiile în care resursa eoliană este fluctuantă şi greu de prognozat, iar producţia de energie trebuie estimată cât mai precis pentru a nu exista nici deficit nici excedent de electricitate în sistem.
Dacă vântul ar putea fi extrem de bine prognozat, turbinele ar funcţiona ca orice altă centrală şi nu ar exista nicio limită. Cum sistemul energetic românesc permite o flexibilitate de 3.000-4.000 de MW, cu posibilitatea extinderii la 6.000 de MW în cinci ani, doar un sfert din proiectele anunţate se pot racorda la sistem în condiţiile actuale. Majoritatea proiectelor nu aparţin marilor companii de utilităţi, ci unor dezvoltatori mai mici care au ceva experienţă şi încearcă să construiască un proiect, după care plănuiesc să-l scoată la vânzare.
„Dacă marii operatori europeni nu investesc, proiectele micilor
