Urc treaptă cu treaptă până la uşa apartamentului gol în care arde încet o lumânare.

Altădată o găseam aşezată pe un scaun în bucătărie, urmărind vreun canal de ştiri şi obişnuia să mă certe când îi aduceam flori.

Apoi, mergeam împreună spre masa din camera de zi şi începeam să vorbim despre el, el al ei, care ne privea din zecile de fotografii înşirate peste tot în jurul nostru.

Este atât de frumoasă când îmi povesteşte despre el şi atât de liniştită, deşi lacrimile uneori îi întunecă glasul.

Aşa mi-o amintesc, la prezent, cu o ţigară aprinsă între degete şi ochii înlăcrimaţi de iubire, o iubire absolută, de neînţeles pentru unii, o iubire care a ştiut să aştepte, chiar şi după moarte.

Nu-şi afişa durerea în public, nu voia să afle nimeni cât de mult îi lipsea el, îmi mărturisea că detesta să se patetizeze.

Într-o zi m-a invitat să stau pe fotoliul lui şi Timofte,"motanul vorbitor", mi-a sărit în braţe şi m-a lăsat să-l mângâi. "Nu stătea decât la Ştefan să-l mângâie", mi-a spus şi mi-au dat lacrimile.

Acum, Timofte, Cascarache şi Machelele nu-şi mai găsesc locul prin casă.

Îmi este atât de greu să mi-o amintesc acum la trecut şi mă întreb ce aş putea eu să scriu despre ea?

Că foşti studenţi îmi spuneau cât de uimitoare era la cursuri, că prietenii o adorau, că era o fiinţă absolut specială, o femeie senzaţională, cu o personalitate puternică şi că putea să cucerească instantaneu pe oricine? Asta mi-e uşor să consemnez, însă cu adevărat imposibil e să surprind, folosindu-mă de cuvinte, sufletul Mihaelei Iordache sau lumina din ochii ei, sau spiritul celui care ne privea când vorbeam despre el şi pe care-l simţeam întotdeauna alături.

Acela pe care numai ea putea să-l desluşească.

Bănuiesc că Mihaela nu ar fi foarte fericită să ştie că scriu despre ea şi m-ar