Blocată în cultura temenelei şi a ordinului de la centru, România n-a ratat şansa contratimpului şi a făcut o serie de paşi înapoi tocmai când lumea o aştepta să înainteze.
La aproape două decenii de la prima scandare, „Noi muncim, nu gândim" a rămas o distorsionare periculoasă. Şi asta din mai multe motive. În primul rând, fiindcă a aşezat circumvoluţiunile şi musculatura în raporturi de adversitate. În al doilea, fiindcă, făcând un pas înainte în arta manipulării, scandarea respectivă a instituit teroarea excluderii şi a impus o minciună. În această logică deraiată, situaţia n-ar fi putut fi decât „ori aşa, ori altfel".
Cine muncea nu gândea, iar cine gândea nu muncea. În al treilea rând, fiindcă a falsificat însuşi ţesutul intim al gândului şi al muncii fizice. Există oameni care muncesc cu mintea, la fel cum există munci fizice care se dovedesc inutile, dacă nu cumva imposibile fără un prealabil efort cerebral (de exemplu, sculpturile lui Michelangelo). În al patrulea rând, fiindcă a încercat să noteze cu plus şi minus două paliere care n-ar fi trebuit percepute în cheia binelui şi a răului, a albului şi a negrului. Niciun om care ţine la poziţia bipedă nu poate spune că munca braţelor e lăudabilă, iar munca minţii merită circumpecţie sau dispreţ. Şi nici invers.
Combinaţia de resentiment şi instinct dezbinator produce întotdeauna efecte. Dirijată de Ion Iliescu şi vegheată de zâmbetul lui circular, corala reunită IMGB + mineri s-a căznit să fixeze noile criterii de acceptare a omului de ispravă (numit pe atunci, dacă ţineţi minte, „omul de bine"). Omologarea era anevoioasă dacă aveai ochelari, utopică dacă purtai barbă şi imposibilă dacă făceai gimnastică de întreţinere a spiritului. Să fii cu minte nu era un lucru cuminte. Gânditul te făcea penalizabil cu bâta. Lumina nu venea din cărţi, ci din lămpaşe.
Argumentele păleau sub forţa lozinc
