Ce se întâmplă e normal, statistic, se întâmplă tot timpul peste tot. E regula, nu excepţia. Face parte din banalul cotidian.
Cineva mă ţine de nasture să îmi atragă atenţia (eram la o coadă, puneam pe bandă laptele, pâinea pentru a fi pontate) că lumea intelectuală nu se deosebeşte de ce vedem la TV în cazul Cătălin Voicu. Şi îmi serveşte cazul Tismăneanu vs Oprea. Îmi dă şi altele, în care profesorii din universităţi par nişte mafioţi care au lăsat catedra şi s-au apucat de politică, mereu de partea puterii, unde e ciolanul. „Că doar nu or fi proşti să treacă la opoziţie să tragă mâţa de coadă!" - îl tachinez.
„Dvs de ce nu vă băgaţi nicăieri?" „Nu sunt destul de bun". Când mint, se cunoaşte. „Aha", face el filosofic. Se repede iar: „Se învârt tot felul de fonduri europene, iar băieţii deştepţi (nu sunt numai în energie, petrol, asfaltări, au ajuns şi în universităţi) se servesc cu polonicul. Îşi plasează rudele şi amantele în posturi grase". Îmi zice de un decan care şi-a angajat sora în facultate. Râd. „E un banc vechi", zic, ca să-l potolesc. Ştie şi că ar conduce facultatea prin telefon de la Bruxelles. „E ubicuu" - zic eu împăciuitor.
„Îl ştiţi?" - face. „Fireşte!" - zic. Râde vesel. Îmi dă alte situaţii asemănătoare de la Cluj, Constanţa, Iaşi... Multe situaţii sunt comice şi râd. Ar merita să scriu un roman inspirat din lumea universitară. Sunt aceleaşi chestii - cariere, bani, invidii, amantlâcuri, lăcomie, statut, putere, glorie. Continuăm conversaţia lângă un chioşc de ziare. Mă arată ultimativ cu degetul: „De ce nu vorbiţi despre asta?"
Ridic din umeri, m-am obişnuit că aşa stau lucrurile. Refuz să îmi pierd vremea. Nu cred în justiţia imanentă, nici în cea terestră. E cum vrea Dumnezeu. Ce se întâmplă e normal, statistic, se întâmplă tot timpul peste tot. E regula, nu excepţia. Face parte din banalul cotidian. Soţul îşi împinge s
