Astăzi aveam de gând să vă povestesc despre cum am fost eu in Francia cu ajutorul unei cărţi semnate de Val Gheorghiu, dar amân subiectul pentru data viitoare, pentru că simt că am o tinichea agăţată de coadă şi mă agasează zgomotul ei. Despe ce este vorba?

De vreo două săptămâni sunt ţinta unor glume amicale pe care o vreme nu le-am inţeles. Cineva, care mă tot sună săptămânal de aproape doi ani, doar-doar m-o convinge să scriu ceva despre o carte, se arată surprins că eu aş avea şi talent la pictură; un amic aduce vorba despre acelaşi lucru şi, la protestele mele confuze, mă bate pe umăr şi-mi spune: "Lasă, nu fi modest!" Cunoaşteţi genul acesta de replică autoritară, deşi aparent blândă, care vrea să spună, orice ai obiecta: "Ştim noi mai bine...". O colegă se oferă să mă verniseze. Primesc chiar şi un cadou, un fel de toc, cu nişte peniţe subţiri şi lunguieţe, plus o călimară cu tuş. Am impresia că cineva s-a rupt de mine, ca intr-o proză a lui Borges, că imi poartă abuziv numele şi pozează, in târg, ca pictor. Bine, aş putea eu oricând replica, am, la urma urmelor, un frate geamăn, de ce aş fi eu responsabil de ce face el? Poate l-a apucat pasiunea pentru şevalet. In drum spre Bucureşti, la miezul nopţii, o colegă imi dezleagă misterul: a apărut in "Adevărul de seară" un articol in care scrie mare, negru pe alb, că eu aş cam picta... Eu am ratat numărul cu pricina. Şi, ca să nu mai incapă nici un dubiu, el este insoţit şi de o poză care atestă talentul meu ţinut, atâta vreme, secret. Atât de secret, că nici eu nu aflasem nimic despre el.

Totul se luminează: acum imi amintesc, cu câteva sptămâni in urmă, am avut o agreabilă intâlnire, in librăria-cafenea Avantgarde, cu o distinsă jurnalistă, care m-a intrebat de una, de alta, pentru a umple ultima pagină a amintitului cotidian. I-am spus tot ce am crezut că ar putea-o interesa. I-am trimis şi