Apatia înregistrată în acest an de 1 Mai este un semnal care merită atenţie. Înainte de a fi Ziua Internaţională a Muncii, această zi a purtat numele de Armindeni, marcând începutul festiv al primăverii, resurecţia naturii, explozia vegetală aducătoare de viaţă şi bunăstare într-un nou ciclu anual. Intuiţia socialiştilor de a prelua pe seama acestei zile momentul dedicat celebrării tuturor celor care trudesc şi produc valori materiale şi spiriuale rămâne memorabilă măcar pentru că astfel ei asociau unei tradiţii profunde, legată de răbufnirea exuberantă a naturii în fiecare an, atenţia faţă de cei care îl întruchipează prin exemplu personal pe homo faber.

În România anului 2010 însă, societatea tradiţională şi-a cam încheiat, aparent, rolul istoric, lăsând loc, prin sate, bătrânilor sau şomerilor de la oraş întorşi acasă, vilegiaturiştilor şi rezidenţilor ocazionali. Pe de altă parte, nici socialismul nu mai are suporteri convingători, după falimentul comunismului şi confiscarea ideologiei socialiste de către noii îmbogăţiţi crescuţi în jurul lui Iliescu, deveniţi baroni în vremea lui Năstase, beneficiari ai unor servicii de spionaj intern proprii în vremea lui Geoană şi Vanghelie şi căutând o cale către cosmetizări decente în vremea lui Ponta. Gândirea de stânga, pe de altă parte, înţeleasă în sensul cel mai generos şi nerestrictiv cu putinţă, ca exerciţiu de teoretizare a problemelor şi de căutare a soluţiilor puse în slujba rezolvării problemelor sărăciei şi ale marginalităţii sociale, au rămas cantonate, după 1989, în ghetouri intelectuale discrete, sectare, fără relief şi impact pe piaţa de idei şi în rândul populaţiei. În aceste condiţii, nu este de mirare că straturile de cea mai modestă condiţie ale populaţiei fac faţă crizei economice şi iresponsabilelor jocuri politice de la noi, suportând aproape integral costurile acestora, debusolate, ca paralizate