În ediţia curentă a FP România, un influent expert american propune inimaginabilul: o Alianţă Nord-Atlantică exclusiv europeană. Pacificarea Europei este ireversibilă, iar NATO a devenit mai mult un club onorific decât un vehicul de proiectare a puterii euroatlantice. La ce bun atunci prezenţa SUA în Alianţă?

De-a lungul dezastruosului secol 20, locuitorii lumii libere democratice au ajuns în număr tot mai mare la concluzia: războiul nu rentează şi de obicei nu funcţionează. După cum scrie istoricul James J. Sheehan în excelenta sa carte “Where Have All the Soldiers Gone?”, ţările care dispun de cea mai mare capacitate de a folosi forţa pentru a-şi îndeplini obiectivele politice şi-au pierdut entuziasmul de a o face. În timp, ele au întors spatele războiului.

Bineînţeles că persistă şi excepţii. SUA şi Israel au rămas neclintite în determinarea lor de a utiliza războiul şi a-i demonstra utilitatea.

Totuşi, cu Europa, este altceva. Deja în zorii acestui secol, europenii nu mai aveau chef de luptă. Schimbarea nu a fost doar una politică. A fost una profund culturală.

Ireversibil pacificaţi

Leagănul civilizaţiei occidentale – şi incubatorul ambiţiilor care au înecat epoca contemporană în sânge – devenise profund nerăzboinic. Ca o consecinţă, oricât de dispuşi sunt să cheltuie bani pentru actualizarea muzeelor militare sau menţinerea memorialelor războiului, europenii zilelor noastre au devenit cu totul zgârciţi când vine vorba să adune şi să echipeze armate pentru luptă.

Această pacificare a Europei este foarte probabil să se dovedească ireversibilă. Şi chiar dacă ar fi posibilă trezirea din nou a unei afinităţi pentru război printre, să zicem francezi şi germani, de ce ar vrea asta o persoană întreagă la minte? De ce să nu li se permită europenilor să se ţină ocupaţi cu nesfârşitul lor process de unificare europeană? Îi ţine de