Şi uite-aşa, într-o zi, America, asemenea unui calendar atârnat de ventuză în perete, o ia brusc la vale.

Cât ai zice „China", Europa se clatină ca o masă cu un picior mai scurt şi totul pleacă în derivă, vezi state comportându-se ca nişte banale supiere ori ca nişte boluri de compot, împrăştiindu-şi conţinutul şi datoriile peste tot.

Iată cum Grecia cade şi ea ca o zaharniţă, capacul pluteşte printre granulele dulci, totul pare o joacă, o reclamă dintre acelea care promit fericire solemnă întregii familii, un „moment Kodak" prelungit şi după ce degetul s-a retras de pe declanşator, dar dacă priviţi atent veţi observa că, deşi gura părintelui încă e arcuită, ochii, adevăraţii purtători de bucurie ai zâmbetului, nu mai râd, ci privesc îngrijoraţi în gol, de teama viitorului.

Acesta e războiul pe care generaţiile noastre nu l-au prins, din care lipseşte însă, şi aici e problema, exact inamicul, căci pe cine să dai vina?, pe bursă?, pe americani?, pe legea vaselor comunicante?, vinovatul e fictiv. Suntem în epoca în care inexistentul are principii de funcţionare, efectele produc cauze, iar teama de drobul de sare mută munţii din loc. Dar unde e paradisul? Trebuia să citeşti ce era scris în contractul pe care l-ai semnat când ai venit pe lume, cu litere foarte mărunte sub paragraful cu litere mărunte, iar între rândurile cu litere infinitezimale erau rândurile cu litere de culoarea hârtiei, ei bine acolo scrie clar, pe româneşte, că viaţa e o reţetă pe care uneori nu ţi-o mai poţi permite, deci trebuie să reduci din ingrediente, guvernul te va informa din timp cu cât.

Suntem cioburi în devenire, unite doar de teama de a ne pierde economiile şi pensiile la fel de fictive ca banii care s-au cheltuit fără măsură, declanşând criza. Ne ascundem prin cutiile de scobitori cu găurică în capac, ţinându-ne respiraţia ca metodă de antrenament pentru momentele