Mergând dinspre Târgu Jiu spre Cazanele Dunării, la un moment dat, şoseaua coteşte la dreapta şi părăseşte muntele, deschizându-se într-o vale nu foarte largă, dar de un pitoresc sălbatic, străbătută de cursul învolburat al râului Cerna. E semn că am ajuns la Băile Herculane. Prima impresie, când păşeşti pe străzi, este aceea că te afli într-un alt timp. Sau spaţiu. Sau amândouă. Locul pare uitat de lume, părăsit ca urmare a declanşării unei epidemii, a unui asediu ori bombardament recent, bântuit de fantomele a ceea ce a însemnat odinioară. Clădiri cu o arhitectură unică în România se prăbuşesc, literalmente, sub ochii celor care, în drumul lor spre alte destinaţii – întrucât este evident că aici nu-ţi poţi planifica un sejur, în adevăratul sens al cuvântului –, se opresc pentru a admira peisajul şi pentru a respira aer curat. Şi pleacă la fel de repede, dar cu o imagine care li se întipăreşte în suflet, cu un sentiment de revoltă şi, în acelaşi timp, de neputinţă. Şi cu o întrebare: de unde atâta dispreţ şi nepăsare?

Cea mai veche staţiune din România, denumită, în antichitate, „Ad Aquas Herculi Sacras“, Băile Herculane au o istorie de aproape două milenii. Fondată în anul 102 de împăratul Traian şi fiind atestată documentar din anul 153 d.H., numele staţiunii este legat de cel al zeului Hercules, considerat în mitologia romană patron al izvoarelor termale, simbol al echilibrului între forţa fizică şi cea spirituală. Preluând tradiţia grecilor, romanii sosiţi în Dacia au construit aici temple, băi, statui închinate zeului, iar staţiunea a reprezentat un punct de atracţie pentru „aristocraţia“ Romei antice.

Documentele atestă că, de-a lungul vremii, locul a fost vizitat de numeroase capete încoronate ale Europei, printre care: împărăteasa Sissi a Austro-Ungariei şi împăraţii austrieci Francisc şi Franz Iosef. Acesta din urmă avea să afirme, la vremea