Şcoala românească, la prima vedere, pare a avea două părţi care trebuie să se pună de acord: profesorii şi copiii. La o privire mai atentă, iese la iveală şi o a treia, care are multe de spus: părinţii.

I-am întrebat, pentru început, pe părinţii mai multor elevi de şcoală generală şi de liceu ce puncte pozitive/negative au găsit învăţămîntului românesc, în general, şi şcolilor copiilor lor, în particular.

Mihaela, inginer, 40 de ani, mama unui copil de clasa a VI-a, găseşte puncte preponderent negative învăţămîntului actual, într-o analiză temporal-comparativă: „Fără să vreau, am comparat şcoala de acum cu cea de pe vremea mea (anii ’80). Trebuie să recunosc că, în afară de muncile patriotice şi învăţămîntul politic de la orele de istorie şi filozofie, şcoala pe care am făcut-o eu îmi iese mereu superioară celei pe care o urmează copilul meu azi: profesorii erau mai dedicaţi şi chiar mai bine pregătiţi, materia era mai bine structurată, iar copiii erau mai apropiaţi unii de alţii. În ceea ce priveşte învăţatul pe dinafară, aici nu s-a schimbat mai nimic...“

Nemulţumirile nu sînt, defel, nostalgice, ci foarte concrete. Ele se referă la cele trei elemente esenţiale ale procesului de învăţămînt: profesorii, elevii şi materia pe care cei dintîi trebuie s-o predea celor din urmă. Concepută şi structurată tot de cei dintîi. Despre aceasta, şi alţi părinţi îşi manifestă opinii nu tocmai favorabile: „Din nefericire, manualele noi conţin deseori greşeli (de exprimare, informaţii etc.)“ (Paul, tatăl unui copil de clasa a X-a); „La capitolul negativ voi trece doar un punct – manualele. Nu vreau să discut conţinutul lor, ci doar modul în care au fost tipărite. De exemplu, în manualul de fizică de clasa a VI-a, paragrafele marcate cu «De reţinut» aveau fondul albastru şi litere mov... o ceaţă totală. De ce ar fi atraşi copiii să înveţe după astfel de manua