În 1964, John Gielgud monta pe Broadway un Hamlet cu Richard Burton. Spectacolul s-a jucat timp de şaptesprezece săptămîni şi trei spectacole consecutive au fost filmate cu şaptesprezece camere de luat vederi, rezultînd un teatrofilm care a fost proiectat două zile, în cinematografe americane. Ideea era ca, făcînd uz de tehnica modernă, să se încerce redarea emoţiei scenice pe ecran. Cum emoţia aceasta e, prin definiţie, efemeră, filmul trebuia distrus după cele două zile de proiecţie. Dar Burton a păstrat o copie care, deşi destul de obosită, a devenit foarte cunoscută după dispariţia actorului. Regizoarea Elizabeth LeCompte, specializată, alături de trupa Wooster, în teatru experimental în care aplică tratamente media nu numai textelor clasice, a avut ideea parcurgerii drumului invers. Anume, a încercat să reconstruiască pe scenă filmul spectacolului lui Burton. Dacă filmul încerca să fixeze pe peliculă clipa trăită pe scenă, Elizabeth LeCompte caută trăirea iniţială din spatele imaginii filmate. Jocul acesta este foarte incitant şi ca propunere conceptuală şi, mai ales, ca provocare pentru actori. Ce a ieşit? În primul rînd, un spectacol-comentariu la Hamlet-ul lui Burton, nu un Hamlet propriu-zis, de arătat cui nu ştie despre ce e vorba în piesă. Pe monitoarele plasate strategic pe scenă şi în sală, cu imagini în oglindă ca să poată fi văzute de public şi de actori, rulează secvenţe din filmul despre care am vorbit şi imagini live. Actorii intră în pielea celor din 1964, le copiază gesturile, posturile, atitudinile. Filmul fiind rezultatul montajului imaginilor trase din unghiuri diferite, ceea ce pe ecran dă iluzia continuităţii se rupe la recrearea scenică şi devine mişcare sacadată, mecanică, cu gesturi frînte şi reluate. Gros-planurile sau retragerea camerei de filmare sînt redate prin mişcări ale unor panouri de pe scenă care închid sau deschid planu