Pe Nichita Danilov cam toată lumea il ia drept poet şi, de câţiva ani, drept romanicer harnic (doar ce i-a apărut, de sub teascurile Editurii Polirom, un nou roman, Ambasadorul invizibil, pe care il cred cel mai bun din intreaga serie inaugurată in 2004).

Şi totuşi, eu unul il citesc de ani de zile şi in pagina de opinii a "Ziarului de Iaşi", aşa că nu am ocolit, când mi-a picat in mână, o culegere de eseuri, articole, portrete literare, intitulată, enigmatic-jucăuş, Capete de rând. Cum insăşi compoziţia cărţii este eteroclită, am să sar senin de la una la alta, sperând să pot aproxima măcar variaţia ce impune un ritm alert lecturii. Să remarc, mai intâi, că e un lucru firesc ca un poet care are conştiinţa vocaţiei sale să fie preocupat de domeniul său; unii o fac implicit, chiar in poezia scrisă, alţii se exprimă explicit, imbrăcând straie, nu neapărat impecabile, de critic. Cine a citit Apocalipsa de carton ori Urechea de cârpă ştie la ce să se aştepte; cine nu, se poate lămuri parcurgând culegerea de eseuri.

Autorul Arlechinilor la marginea câmpului nu are ambiţia de a-şi supune imaginaţia rigorilor strâmte ale criticii propriu-zise, cu toate că nu-i lipsesc flerul şi nici măcar disponibilitatea de a lua act de tot ce se petrece pe scena literaturii contemporane. Mai curând schiţează, pornind de la autori actuali, o galerie de portrete, deturnând exerciţiul speculativ, analitic, către zona ficţiunii. Aceasta este formula cea mai potrivită eseisticii lui Nichita Danilov: el scrie ficţiuni critice sau, ca să reiau o sintagmă care-mi face cu ochiul, "critificţiuni". Cu alte cuvinte, el ţinteşte să aproximeze scriitorul din spatele textului: nu pe acela empiric, ci acea instanţă creatoare pe care opera şi-o construieşte, conform unor celebre teorii. Dan Sociu, Constantin Acosmei, fraţii Vakulovski, dintre tineri, O. Nimigean şi Aurel Ştefanachi, Emil Br