Solidaritatea pe care Traian Băsescu o cere cetăţenilor republicii este un eufemism pentru sacrificiu.
Exerciţiul solidarităţii, definită ca sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor reciproc, înlocuieşte de fapt adevărata solicitare a şefului statului, sacrificiul, renunţarea voluntară la ceva pentru binele comun. Nu întâmplător chemarea la sacrificiu a luat forma unui îndemn civic: după ce unor generaţii succesive li s-a cerut să strângă cureaua, disponibilitatea lor pentru sacrificiu este aproape zero.
Nici solidaritatea nu le spune prea mult, dar măcar are o conotaţie pozitivă. Românilor li s-a impus să se sacrifice pentru utopia societăţii socialiste multilateral dezvoltate, iar, după căderea comunismului, pentru construirea capitalismului, dezirabil şi tangibil.
Oricum, obiectivul, utopic sau nu, era menit să îndulcească pastila amară a renunţării. Acum li se cere să facă, fără împotrivire, un nou sacrificiu, dar actuala putere nu e capabilă să ofere o perspectivă, ţelul e în ceaţă. Ce va fi după? Licăre vreo luminiţă la capătul tunelului? Mulţi dintre cei ce urmează să fie afectaţi de planul de austeritate negociat de guvernul Boc cu FMI resimt anxietate în primul rând din cauza absenţei unei perspective.
Traian Băsescu spune că reducerea cheltuielilor ce va fi suportată de bugetari, salariaţi la privat, pensionari sau proaspete mame ar conduce la salvarea statului de grecizare şi reformarea lui. Faţă de stat, românii au o atitudine ambivalentă, provenită din comunism şi remaniată de tranziţie. Statul este în imaginarul colectiv deopotrivă salvator şi persecutor, o entitate atotputernică care, în niciun caz, nu are nevoie de ajutor.
Salvator pentru că trebuie să asigure viitorul cetăţenilor săi, să le dea de lucru, locuinţe, hrană, dar şi persecutor pentru că nu asigură servicii de calit
