Legea lustraţiei cade într-un moment prost, când nu numai că nimeni n-are chef de ea, dar s-au mai întors pe deasupra şi nostalgiile după Iepoca de Aur şi preaiubitul conducător. Sursa: Mediafax

Atinşi greu la buzunare de rigorile capitalismului, în varianta sa dâmboviţeană, pensionarii şi oamenii muncii şi-au adus iarăşi aminte de laptele şi mierea care curgeau în vremurile binecuvântate când fiecare avea un loc de muncă, un basc şi un pachet de Mărăşeşti.

Asemenea evreilor conduşi de Moise în deşert, şi care rămăseseră cu gândul la oalele cu carne ale Egiptului, românii rătăciţi în tranziţie nu înţeleg rigorile redresării economice, nici decalogul austerităţii. Căci goliciunea înconjoară, dar foamea dă de-a dreptul...

S-a defilat iarăşi cu portretele lui Ceauşescu, s-au auzit iar lozinci de pe vremuri. Într-un fel e firesc. Într-o lume care nu le-a dat românilor un viitor, ei pornesc iarăşi în căutarea timpului pierdut, devenit glamoros şi mitic cu trecerea vremii. Când realul nu-ţi oferă nicio soluţie, cauţi scăparea în mit. Adică într-o minciună convenabilă psihologic.

Oamenii înjură guvernul pentru că-i atinge la buzunare, dar nu se-ntorc către opoziţie, ci către utopia trecutului. Într-un fel, ei simt că nu e scăpare în vreo variantă politică reală.

La mitingul de ieri, manifestanţii au identificat repede (mult prea repede) vinovaţii: Boc, Băsescu şi guvernul, care le taie din salarii şi pensii. Dar n-au identificat vreo soluţie. Nu s-au dus către PSD sau către PNL. Au simţit că opoziţia cere ca şi ei căderea guvernului, capul lui Boc etc., dar nu are soluţii la problemele reale şi acute ale României în această clipă.

Drama nu este că oamenii, după douăzeci de ani de libertate, încă n-au înţeles logica lumii libere şi încă o preferă pe cea în lanţuri: adevărata dramă e că nu au la cine să se