În localităţile Hărman şi Viscri din Braşov, când mortul era scos din casă, un purtător de cuvânt al comunităţii cerea în mod formal ca acesta să fie înmormântat. Vecinii defunctului se ocupau de organizarea înmormântării, iar după slujba de acasă o rudă le mulţumea sătenilor pentru ajutorul dat. Sursa: „Iosif Berman: A Photo Album” / Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român

Potrivit etnologului Vintilă Mihăilescu, la obiceiurile legate de înmormântare din Transilvania se observă o mai mare coeziune a comunităţii.

De exemlu, în Lădăuţi, Covasna, la moartea unui fecior se adunau toţi tinerii care aveau cai, iar de gâtul cailor se puneau cununi din ramuri de brad şi flori. Feciorii asistau la slujbă stând lângă armăsari. Se încolonau apoi câte trei, iar fetele pe jos, câte două, purtând câte o cunună, porneau în fruntea alaiului. Cei călare pe cai albi erau primii, urma fanfara, apoi dricul şi mulţimea.

Bagajul mortului: ţigări, rachiu şi pat pentru gospodăria de dincolo

„În sud, în Oltenia, ai bocetul la înmormântare. În nord, în Transilvania, ai verşul. Verşul este făcut tot de nişte specialişti ai înmormântării, tot nişte femei, dar pot să fie şi bărbaţi, care spun ceva, fac un fel de biografie a răposatului, care a fost gospodar, care a făcut etc. E cu totul altă poveste. Bocetul este o chestiune emoţională, de punere în scenă, sigur că e profesionistă, dar manifestarea este individuală, emoţională, faţă de verş care e academic, e un fel de epitaf. Sunt diferenţe generale, legate de subculturi diferite”, spune Mihăilescu.

Verşul era spus uneori chiar de diacon. În opinia Ioanei Popescu, director de cercetare la Muzeul Ţăranului Român, verşul ar putea fi legat de relaţia dintre comunitate şi defunct: prin dispariţia sa, grupul rămâne infirm.

„În momentul în care pleacă un membru al grupului, el trebuie să se