De-atâta huiduit PDL-ul, românii aproape că au uitat din ce fel de foi s-a alcătuit ceapa acestuia. La origini erau social-democraţii pe care Roman i-a rupt, curând după ce şi-a pierdut tronul, din tarlaua social-democrată a lui Iliescu. Nu fără motiv va fi văzut actualul liberal, revoluţionarul în pulover roşu de atunci şi şeful democraţilor de după, în mineriada care l-a detronat, prin septembrie 1991, şi o oportunitate folosită abil de preşedinte pentru a se debarasa de el. Cum-necum, după încă nişte ani, s-a dovedit că adevăratul lider al formaţiunii celei noi nu era Roman, ci Băsescu. Odată depus pe tuşă, la o meditaţie mai aprofundată, Roman, noua gardă a lui Băse - alături de care s-a cam aliniat deja junele universitar Emil Boc - a trecut la noi fapte de bravură. Ca întotdeauna în România, pentru a fi important acasă, e nevoie de aplauzele străinilor, aşa încât o operaţiune urgentă a fost schimbarea macazului. S-a negociat astfel primirea în grupul popularilor europeni, distanţarea de PSD făcându-se nu atât ideologic (ce e aia la români?!), cât prin afiliere la altă grupare europeană. Oricât de izbutită mutarea, ea a rămas totuşi insuficient de reliefantă în politica internă. PD-ul se dovedea pe mai departe un partid de buzunar, mai cunoscut prin „nu"-urile lui decât prin „da"-uri.

Aşa a început ceea ce a condus la partidul de astăzi, anume drenarea celorlalte partide de membrii disponibili. Cum politica noastră este agilă, flexibilă şi oportunistă, tot pe atât pe cât de ineficientă este ea în raport cu dezideratele cetăţeneşti, treaba a mers strună. Astăzi, Partidul Democrat Liberal se face cunoscut prin alipirea unora dintre cei mai reliefaţi liberali la sine; printre ei, şi părintele postdecembrist al liberalismului, Valeriu Stoica, şi atletul liberalismului intelectual, Cristian Preda. Scurta carieră liberală a Elenei Udrea pare astăzi, în lumin