Cea mai recentă carte de versuri a lui Anatol Covali, "Magia antitezelor", este blindată de aprecieri elogioase. Prefaţa, semnată de Monica Grosu, il prezintă pe autor ca pe un poet fără egal:

"Cu un predominant sentiment al târziului din suflet, eul liric inaintează semeţ şi totodată impovărat de amalgamul trăirilor ce-l apasă, pe cărarea austeră şi dificilă a cuvintelor, a rimelor ce-l tentează cu muzicalitatea lor orfică. Reazemul poetului in sisifica sa căutare a liniştii şi impăcării rămân pereţii transparenţi ai poeziei."

La fel de elogioase sunt prezentările de pe ultima copertă, semnate de Ion Brad, Sultana Craia şi Marcela Ciortea. Ion Brad este cel care dă tonul:

"Este evidentă o privire filosofică răscolitoare in multe poezii. O combustie spirituală intensă se transmite şi poeziei de dragoste."

In disonanţă cu toate aceste afirmaţii apologetice, poezia propriu-zisă este naivă şi lipsită de originalitate. De fapt, nici nu este vorba de poezie, ci de o colecţie de truisme versificate, de genul "Ce scurtă este viaţa!" Iată ca exemplu un poem, intitulat Lamento, care incepe chiar cu această cugetare uzată:

"Ce scurtă este viaţa!... Şapte decenii sunt/ de când am apărut şi eu pe lume/ sorbind şi stropi de rouă, dar şi ciudate brume/ intr-un destin răzbunător şi crunt."

Filosofarea nu mai este filosofare dacă devine previzibilă. In loc să asistăm, in calitatea noastră de cititori, la o aventură a gândirii, luăm cunoştinţă de adevăruri ultracunoscute, repetate de toată lumea. Persoanele care spun că viaţa este scurtă mai spun de obicei ceva, la fel de banal: că ar vrea să-şi recapete tinereţea. Exact aceasta spune şi poetul nostru:

"Aş vrea ca tinereţea să vină inapoi,/ să fiu frumos şi plin de prospeţime,/ gândul să aibă iarăşi zglobie agerime,/ iar corpul să-l simt sprinten şi vioi."

Cu alte cuvinte: ce bine-ar fi da