Crimele împotriva umanităţii sunt, trebuie să fie, imprescriptibile. În raport cu ele nu vom greşi niciodată prin surplus, prin exces de memorie. Ori prin revendicarea justiţiei reparatorii.

Am mai spus-o: a ierta nu înseamnă a uita, dar a uita este de neiertat. Este chiar nevoie de ceea ce istoricul francez Alain Besançon numeşte hipermnezie. Este nevoie de ceea ce Monica Lovinescu a definit drept o etică a neuitării, a veghei de nestins. Eroarea - etică şi stiinţifică - este să considerăm aceste capitole sângerânde închise, să aşezăm peste ele lespedea de mormânt a unei uitări placide.

Pe marginea unui articol de opinie pe care l-am publicat în „Evenimentul zilei” despre genocidul armean, apărut pe 26 aprilie, unii cititori mi-au reproşat că nu vorbesc despre genocidul stalinist, cel maoist ori cel organizat în Cambodgia (Kampuchea) de regimul Pol Pot. Exact despre aceste crime împotriva umanităţii este vorba în cartea profesorului Steven Rosefielde, de la Universitatea North Carolina din Chapel Hill, „Red Holocaust” (Routledge, 2010). Ideea fundamentală a acestui volum este că nu poate fi negată intenţionalitatea exterministă a Gulagului.

În ce mă priveşte, consider că, în fazele lor radicale, regimurile comuniste au fost sisteme genocidare, similare celui nazist. Nu kadarismul din anii ’70, ci rakosismul de la începutul anilor ’50. Ori perioada de maximă intensitate teroristă a dictaturii comuniste din România (Canalul, lagărele, reeducarea, deportările, munca forţată).

Poziţia mea legată de regimul comunist din România şi practicile sale criminale este destul de cunoscută. Într-atât încât să fiu criticat pentru că susţin aplicarea termenului de genocid pentru crimele în masă sistematic organizate de regimurile de tip leninist, mai degrabă decât conceptele de sociocid, politicid ori democid. Care sunt valabile, însă