Ce este violenţa? De unde vine ea? În ce scop e folosită? Istoria recentă a României are câteva momente exemplare din care putem extrage fie veninul, fie leacul.

Mineriadele nu livrează un concept nou pe harta violenţelor. Ele întruchipează o mai veche formă de protest. Revolta muncitorească, manipulată cu grijă în istoria partidelor comuniste, a fost utilizată mereu în lupta de clasă.

„Poporul trebuie să acţioneze ca o forţă ordonată şi organizată”, obişnuia să spună Ion Iliescu, proiectând un imaginar militar asupra societăţii civile. În primele luni ale anului 1990, s-a făcut o insidioasă trecerea de la bucuria despărţirii de comunism la patosul mâniei proletare şi redescoperirea vechilor „tovarăşi de drum”.

Într-o democraţie tânără şi „originală”, violenţa a ieşit la suprafaţă pentru a intimida bătrâna democraţie, cea cu rădăcini antebelice şi interbelice. Sprijinul acordat partidelor istorice, la rândul lor anemiate prin exil sau detenţia forţată a membrilor lor în închisorile patriei, trebuie anihilat. În locul argumentului şi al dialogului între indivizi, s-a recurs la forţa contondent-plebiscitară a gloatei.

Târnăcopul, lopata, bâta sau ranga au devenit ustensile ale ordinii publice. Ascendentul forţei brute asupra forţei dialogal-argumentative a căpătat, în contextul mineriadelor, semnificaţii pseudo-soteriologice. „Salvarea naţiunii”, credeau unii, nu putea veni decât pe culoarul Valea Jiului-Bucureşti.

Şi în acest context cum am putea oare defini violenţa?

În primul rând, ca eşec al raţiunii dialogale. Mai mult, agresivitatea fără egal a zilelor de 13-15 iunie 1990 a fost o expresie a urii colective. Mai întâi, ura faţă de celălalt - cel care face opinie separată. Apoi ura faţă de ataşamentele sale neîmpărtăşite; ura faţă de diferenţa care-l scoate din statistică şi consensul impus; ura faţă de istoria celui