Arthur Koestler a fost mult mai mult decât individul ciudat, contradictoriu, cu defecte de caracter şi vicii, cu salturi de umoare, de orientare şi de atitudine - explicabile în parte prin labilitatea lui psihică - pe care-l conturează informaţiile strict biografice îngrămădite în articolul de săptămâna trecută.

Toate acestea au existat, l-au motivat şi l-au handicapat, dar nu explică esenţialul. Esenţial este rolul de declanşator şi catalizator al trezirii la realitate, o realitate înfricoşătoare, îndeplinit de o carte care a zguduit lumea, întuneric la amiază. Până în ziua de azi, cine vorbeşte despre cartea care, de 70 de ani, este reeditată mereu, ţine să spună când a citit-o pentru prima oară şi cum a reacţionat atunci la ea. După această piatră de hotar, alibiul ignorării adevărului, al legănării în iluzii reconfortante, şi-a pierdut credibilitatea. Nimeni nu mai putea să pretindă că n-a avut de unde să ştie că realitatea sovietică nu-i anticamera imaculată a unui viitor luminos. Dând în vileag monstruozitatea proceselor măsluite şi descriind în premieră absolută obnubilarea sistematică numită mai târziu „spălarea creierelor", Koestler a declanşat o bombă cu explozie imediată dar şi cu o putere de distrugere în necontenită creştere.

In decembrie 1940, când a fost publicat romanul tragediei lui Rubashov, mai toate episoadele cruciale ale celui de-al doilea război mondial erau încă de domeniul viitorului şi nimeni n-avea cum să ştie în ce fel va arăta şi în ce direcţii va evolua lumea postbelică, nu se ştia nici măcar dacă va mai exista civilizaţie, dacă nu cumva puhoiul nazist o va nimici şi o va înlocui cu un uber-Reich pur, dur, total inuman şi în sfârşit liber să-şi pună în aplicare programul de rărire a rândurilor omenirii.

Perversa exterminare de către puterea comunistă a unora dintre cei ce-o făuriseră şi-i erau