- Valea Salciei, sat european -
Trebuie să mărturisesc din start că este pur şi simplu enervant să ajungi din întîmplare – şi nu din auzite – în acele părţi ale României în care tradiţiile există încă şi unde legendele se îmbină pe nesimţite cu istoria, realitatea cu visul, iar poveştile stranii şi locurile de o frumuseţe sălbatică ar putea face din aceste sate mine de aur pentru ţara noastră.
Am descoperit (încă) un asemenea loc la graniţa dintre Buzău şi Vrancea. Trecînd printr-o comunitate pestriţă de romi bogaţi, cu case fabuloase şi veştminte tradiţionale, care păreau o introducere a poveştii pe care aveam s-o aflu, am ajuns într-un sat, european de altfel, numit simplu: Valea Salciei.
La prima vedere pare un sat ca oricare altul, e drept, mai răsărit ca majoritatea, cu peisajele pictate pe care le creează depresiunile montane. Intri în vorbă cu localnicii. Afli, dintr-odată, că majoritatea terenurilor de aici au aparţinut pe vremuri unei boieroaice frumoase, Elisa Rădulescu, care a murit la peste 100 de ani şi a avut... (mustăcesc sătenii) trei bărbaţi. Chiar Primăria e construită pe locul fostului conac. Fosta directoare a şcolii, Niţa Bucalău, povesteşte cum însuşi stră-străbunicul său, venit de prin părţile Tîrgoviştei, a fost dintre cei împroprietăriţi de boieroaică. Mai povestesc localnicii, cu oarecare reţinere voalată, de parcă legendele locului poartă în sine un mister ce nu poate fi dezvăluit orişicui, de Dealul Tătarului. Pe vremuri, spun bătrînii, acolo s-ar fi refugiat un tătar bogat care, simţind că-i vine sorocul, şi-a adunat tot avutul, l-a încărcat în căruţe şi a purces înspre deal, să şi-l îngroape cît mai departe de alţi oameni. Şi după ce şi-a îngropat şi ultimul bănuţ, tătarul şi-a dat duhul, lăsînd însă cu limbă de moarte slujitorului său să fie îngropat alături de banii şi bijuteriile ascunse. De atunci – se spune –
