"S-a ajuns la stadiul 'nu mai este bun, arunci'. Lumea nu mai repară, doar aruncă şi ia ceva nou", spune un ceasornicar din Bucureşti. Tot el observă cum meseriile, meşteşugurile se duc pe copcă, în vremuri în care tineretul "vrea altceva", iar omul care munceşte în atelier este văzut ca unul care a cam eşuat profesional.
Dacă ţi s-a rupt un pantof şi iei Bucureştiul la picior pentru a găsi un atelier, s-ar putea să sfârşeşti prin a renunţa. Te gândeşti deja că ai vrea ceva nou, iar de ales ai de unde, doar nu mai eşti pe timpul monobrandului. Chiar dacă pantoful cu pricina îţi plăcuse cândva tare mult.
"Cine mai are nevoie de cizmari, pălărieri, blănari în ziua de astăzi?", întreabă retoric Radu Dumitru, el însuşi membru al unei bresle ce devine mai firavă de la o generaţie la alta. Tatăl său a fost ceasornicar-bijutier, avea atelierul în apropiere de Calea Victoriei, pe terenul pe care acum s-a înălţat un hotel.
Bătrânul Dumitru, ai cărui fraţi tot prin ceasuri au umblat mare parte a vieţii lor, a vrut să facă din fiul său mare om, ca orice părinte. "I-am spus clar: 'Tată, mie nu îmi place cartea, mie îmi place să meşteresc, să desfac, să repar'. Şi m-a înţeles", îşi aminteşte acum Radu Dumitru, a cărui ceasornicărie este la doi paşi de locul unde tatăl său îşi avea odinioară atelierul.
Bătrânul a murit între timp. Dumitru-fiul spune că "este mândru să ducă numele tatălui mai departe" şi că ar vrea ca tradiţia să continue, prin copii săi. Îl întrebăm simplu: "Şi reuşiţi". Omul de 53 de ani oftează, răspunde unui client la telefon, închide, se gândeşte câteva zeci de secunde şi oftează din nou. Răspunsul e la fel de scurt ca întrebarea: "Nu prea".
Copiii săi nu aud însă în ceas mai mult decât un banal tic-tac. Şi lanţul Dumitru pare să se oprească aici. "Băiatul e la management, fata vrea să dea la relaţii internaţi