Când te uiţi în ochii lor, ţi se pare că un val de puritate te va acoperi în următoarea clipă. Obişnuit cu zâmbetele false din bănci, cafenele sau magazine, oameni ca pictorul pe lemn, lucrătoarea la războiul de ţesut sau olarul ţi se par uluitoare monumente vii.
1 /.
"Sunt oameni cărora conştiinţa şi arta le dă o nobleţe", după cum spune omul care se ocupă acum de proiectul Tezaure Umane Vii în România, Mirela Creţu.
Numai că oamenii aceştia nu-şi pot hrăni existenţa doar cu sinceritate şi îndemânare. Dacă ar putea, ar avea un trai îndestulător. Meşteşugul e frumos, e artă, e creaţie, dar nu se traduce în pâinea pe care trebuie să o pui familiei pe masă. Nu-i poţi cere lui nea Ion iconarul să fie manager. Dar îl poţi ajuta.
"De vreo doi ani, a început să se mişte ceva, care vine ca o mare încurajare pentru meşterii populari", spune Nicolae Diaconu, ceramist din Codlea. Acum, în Asociaţia Creatorilor Populari sunt peste 400 de meşteri din toate regiunile României, iar lista este deschisă spre completare. Desigur, numărul meşteşugarilor a scăzut vertiginos în primul deceniu de după Revoluţie, dar trenul salvării, deşi nu a mers cu viteză maximă, pare să fi ajuns şi pe uliţele artiştilor din popor.
"Trăim din munca noastră"
Acest tren a poposit şi la ceramistul Diaconu. Cât timp ne-a vorbit despre meşteşugul său, mergea cu maşina spre Iaşi, unde fusese invitat la un târg al olarilor. "Sunt festivaluri, târguri în fiecare lună. În plus, mai sunt galeriile de artă populară de pe lângă muzee. Noi le ducem la ei, la galerie, ei ni le vând. Important este că trăim din munca noastră", spune meşterul. Ultima parte a frazei este esenţa.
Povestea micii renaşteri a meşteşugului românesc începe cu eforturile unui muzeu şi sfârşeşte cu o dorinţă. O dorinţă pentru ca povestea să continue.
"În 1983, muzeul de la Sibiu era s
