Nu sunt familiarizat cu lumea pictorilor, am rar ocazia de a trece pragul unui atelier. Am fost, de mai multe ori, în atelierul maestrului Val Gheorghiu, căutând să fur cu privirea, hulpav, orice amănunt, orice obiect aruncat aiurea şi, mai ales, să trag cu ochiul către tablourile înşirate într-o ordine dezordonată.
Poate e simplă şi vulgară indiscreţie (deşi nu cred), dar nu am cum să rezist ispitei de a a pătrunde într-un spaţiu unde, mi se pare mie, se petrece un fel de stranie alchimie. Pictorii trebuie că văd lumea altfel decât noi, profanii, iar aspectul de magazie în care sunt rânduite viziunile lor colorate conferă atelierului un iz misterios, magic.
Ei, bine, am avut norocul să calc în atelierul unui pictor pe care îl ştiam de la distanţă şi să văd, acolo unde au fost create, lucrările ce întregesc o expoziţie-bilanţ, de care ieşenii au ocazia să se bucure începând de pe 2 iunie: este vorba de Gabriela Agafiţei şi de cele 50 de lucrări de grafică ale sale. Sigur că altfel au fost acestea dispuse pe simezele Galeriilor din Sala Nicolae Tonitza, pe ce criterii, dat fiind că e vorba de "20 de ani de grafică", dar cred că am fost norocos că le-am putut contempla acolo, în spaţiul înghesuit, luminos al atelierului. Nu-mi arog, Doamne fereşte, nici o pricepere în domeniu, nu vreau să fur pâinea nimănui, tot ceea ce urmează să citiţi trebuie luat ca simple speculaţii, impresii neprofesioniste, de amator, de diletant. Nu sunt, la urma urmelor, nici primul, nici ultimul critic literar care încearcă să-şi sistematizeze impresiile despre unele lucrări de artă.
Grafica Gabrielei Agafiţei amestecă nonşalant diverse tehnici, printre care colajul mi-a atras atenţia numaidecât. În primul rând, pentru că el nu este folosit decorativ, ci de regulă ca un contrapunct compoziţional. Decupajele din ziare nu completează desenul, ci intră în dialog cu el şi i se
