A venit la mine o rudă din ţară (sincer, nu îmi place să folosesc termenul , pe orice ton ar fi spus tot mi se pare că are o conotaţie peiorativă) iar eu, ca o bună gazdă, am invitat-o la o plimbare prin parc, la o terasă, la un mall. Carevasăzică, am încercat să îi arăt locurile frumoase şi curate din oraş, să scot în faţă lucrurile bune.

Mi-a ieşit şi nu prea, pentru că ruda cu pricina mi-a tăiat tot elanul, după primii paşi pe trotuar, cu o singură replică. “Am auzit că indicatoarele astea de pe asfalt cu traversarea corectă au costat o grămadă şi că e o mare şmecherie cu ele”. Le ştiţi precis, sunt pătratele acelea galbene ca un covor de bitum lipit pe trotuar, care au pe ele semnul de circulaţie cu pietonul pe zebră şi pe care scrie să nu trecem strada aiurea, ci prin locurile marcate.

Ca unul care am văzut tot felul de accidente de circulaţie, cu şoferi zdrobiţi în propria maşină şi cu pietoni întinşi pe jos într-o baltă de sânge, cu picioarele şi mâinile răsucite îngrozitor faţă de corp, cred că orice indicator în plus e binevenit. Dar de ce majoritatea treburilor folositoare, utile comunitaţii în care trăim, sunt pângărite de şmenurile din spatele lor, pe care le ghidonează cei din administraţia publică? De ce orice investiţia făcută de primărie şi de instituţiile subordonate ei, cele care mişcă banul public, au incluse în preţ, pe lângă costurile de producţie, şi şpaga, comisionul, peşcheşul, “dreptul”, mita şi încă vreo două “sifoane” de bani cu nume prea urâte să fie puse pe hârtie? Pentru că, în ciuda CSAT, presa va scrie de supra-costurile acestea de câte ori le va descoperi. Iar atunci despre ele va vorbi o ţară întreagă şi nu despre treaba bună făcută cu (din păcate) doar o parte din acea cheltuială.