După 40 de ani de proză, Kenzaburo Oe a primit Nobelul pentru Literatură. Distincţia i-a fost acordată pentru meritul de a fi creat o „lume ficţională, în care viaţa şi mitul se contopesc pentru a forma un tablou deconcertant al omenirii de astăzi“.
Liiceanu: „Renunţ la ipocrizia filosofiei“
Kenzaburo Oe s-a născut în 1935, într-un sat străjuit de pădurile insulei Shikoku, una dintre cele patru mari insule ale Japoniei. Nimeni din familia lui Oe nu părăsise vreodată tărâmul natal, toţi trăind într-o lume izolată a tradiţiei. Nici după revenirea puterii imperiale din epoca Meiji familia Kenzaburo nu a rupt legăturile cu trecutul. Oe a crescut ascultând legendele cu tâlc povestite de bunica lui sau de alte femei din sat, poveşti ce îi vor influenţa imaginaţia şi vor rămâne temelia culturii sale.
Când avea 6 ani, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Oe şi-a pierdut tatăl, ucis în luptă, mama sa preluând rolul formator pe care îl exercitase acesta asupra copiilor. Sfârşitul conflagraţiei a orientat Japonia pe drumul spre democraţie. Oe a fost primul din familia sa care a plecat la Tokyo pentru a urma cursuri universitare, în cadrul Facultăţii de Literatură Franceză, unde a devenit imediat un cititor avid. Influenţat de principiile Renaşterii franceze, dar păstrând umanismul din imaginarul legendelor auzite în copilărie, Kenzaburo trăia deja sub semnul unei dualităţi pe care avea să o resimtă mai târziu din plin.
Urmele războiului
A început să scrie la 22 de ani, în 1957, când era încă student. Scrierile din perioada 1957 - 1958, începând cu prima povestire publicată, „Shiiku", care i-a adus Premiul Akutagawa, şi cu romanul de debut, „Sugrumă-i în faşă" (1958), descriu tragedia războiului şi urmările lui asupra vieţii rurale idilice. În romanul „Şaptesprezece" (1961), Oe portretizează viaţa studenţească din Tokyo, oraş în care se resim
