Unora li se va părea desuet, probabil, subiectul textului ce urmează. Criza economică pare a mai avea puţin până să ne înghită, şi apele revărsate au nenorocit o parte însemnată a ţării.
Asta vor spune, şi nu fără acoperire, într-un noian de articole, emisiuni, campanii umanitare. Există însă foarte mulţi alţii cărora niciodată, indiferent de vitregiile momentului, nu li se va părea că vorbim prea mult despre trecutul comunist şi, mai ales, despre torţionarii care au consolidat sistemul.
Eşecul Legii Lustraţiei prin respingerea ei, luna trecută, de către Curtea Constituţională, a reaprins nemulţumirile victimelor fostului regim, iar dezbaterea - se vede - atinge abia acum, după 20 de ani, cote maxime. Până în 2010, indiferent de partidul sau coaliţia aflată la putere, rămânea mereu un rest de speranţă că, până la urmă, va veni şi momentul dreptăţii.
Că nu-i vom mai vedea prin guvern, parlament, Sinod pe cei care au ocupat diverse funcţii în instituţiile comuniste sau şi-au turnat semenii, că foştii torţionari vor fi scoşi din bârlogurile în care îşi consumă în linişte pensiile indecent de mari raportat la "munca" lor.
Acum, ca să fim realişti, nu mai sunt prea mulţi şi mai ales cu funcţii importante de lustrat, iar dintre cei care au torturat în închisorile comuniste puţini mai pot fi aduşi în faţa instanţei pentru simplul fapt că nu mai sunt în viaţă.
Colonelul Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei de Cercetări Penale a Securităţii, al cărui fiu şi ale cărui victime au fost intervievate de curând de EVZ, în exclusivitate, reprezintă una dintre excepţii, inclusiv prin aceea că dosarul de cadre, descoperit în arhive de tinerii istorici de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului (IICCMER), conţine documente incontestabile privind vinovăţia sa.
În mod fericit, în caz
