În plină criză, reduceri salariale şi măriri de TVA, românii se revoltă. Sindicaliştii se revoltă – organizează mitinguri, pensionarii se revoltă – ies la acţiuni de protest, televiziunile se revoltă (mai mult sau mai puţin ontologic) găzduind talk-show-uri „incendiare“. Întreaga opinie publică se revoltă, fremătînd de la lideri la oamenii „obişnuiţi“ de lîngă noi, vînzători care îţi dau restul, laolaltă cu o vorbă şi un oftat prelung despre „vremurile astea grele“, sau vecini de bloc care se mai opresc în prag de apartament să mai schimbe cîte o impresie (sau o teorie) – aşteptînd, nu un dialog bazat pe raţiuni economice pro şi contra acestor măsuri guvernamentale, ci reacţii exclusiv încuviinţătoare, de compasiune şi de înţelegere, care de fapt nu duc nicăieri, ci, mai mult, adîncesc un sentiment de frustrare. În plină criză, toată lumea pare a avea teorii despre cum România ar putea ieşi mai uşor din criză – toţi, mai puţin guvernanţii, ale căror măsuri sînt înjurate la unison.

Care este însă drumul de la această înjurătură unitară, spusă cu năduf peste tot şi oricui, la rezolvarea reală şi efectivă a unei probleme? Pe scurt, cum ne revoltăm? Revolta simţită faţă de o măsură pe care o considerăm nedreaptă are vreo finalitate, reuşim să schimbăm ceva prin contestarea acelei decizii? Ştim, cu alte cuvinte, să contestăm eficient, urmărind nişte paşi şi o direcţie care pot duce undeva, sau revoltele noastre se rezumă doar la o discuţie cu un amic, la o bere sau un scandal – uneori de proporţii, care nu lasă însă în urmă decît tăcerea problemei nerezolvate şi o stare de capitulare?

Probabil cel mai edificator exemplu despre eficienţa revoltei în România de azi stă în binecunoscutele ineficiente greve ale profesorilor, care an de an îşi cer nişte drepturi (legitime), dar care sfîrşesc, cam de fiecare dată doar cu reţineri salariale, cauzate de perioada gr