O familie din Bucureşti, ea - bugetară, el - şomer, un copil minor în întreţinere, vorbeşte calm despre găsirea soluţiei de depăşire a crizei: se vor stabili la ţară pentru că veniturile nu le mai permit să locuiască în Capitală, la bloc.

La ţară, spunea femeia, ai nevoie de bani pentru curent electric, cablu şi lemne; apa e gratis, la puţul din curte, iar hrana zilnică, prin muncă şi grija mamei naturi, costă puţin. Reînfiinţarea satelor româneşti abătute de la rosturile lor de regimul comunist este considerată de multe minţi luminate o cale sigură de refacere a ţesuturilor stricate ale societăţii româneşti. Industrializarea forţată începută de Gheorghiu-Dej şi dezvoltată megalomanic de Ceauşescu a fost mai întâi o replică impusă de intenţia repetată a Moscovei (aşa-numitul „plan Valev"), cu accente tari în epoca Hruşciov, de a transforma sud-estul României într-o zonă specializată exclusiv pe producţia agricolă destinată CAER.

Aşa încât au explodat ofertele de muncă în fabricile şi uzinele de la oraş. Numai între 1981 şi 1985 s-au dat în folosinţă în oraşe peste 750.000 de apartamente. Structura socială a fost profund schimbată prin migraţii masive ale populaţiei de la sat la oraş: cei mai mulţi din aceşti „orăşeni" conjuncturali erau ţărani cu o educaţie adecvată agriculturii, care urmau să se califice la locul de muncă pentru meserii cerute de economia centralizată. Comunismul le-a garantat un trai mediocru, dar relativ sigur. După 1989, mare parte a populaţiei, în special ţărănimea urbanizată forţat, nu s-a adaptat modificării radicale a ofertelor de muncă.

Coloşii industriali au căzut în masă. Meseriile cu trecere în comunism n-au mai avut căutare. Ţăranii orăşenizaţi au îngroşat masiv rândul şomerilor. Acum stau înghesuiţi la bloc, urăsc „ingratitudinea" statului şi aşteaptă un viitor iminent de ameninţările căruia ştiu că nu se vor putea apăr