Un cadru de largă inspiraţie a bântuit recent ecranele televiziunilor româneşti. Sursa: EVZ

Preşedintele Traian Băsescu, păşind biblic apele revărsate ale Siretului într-o comună de la periferia civilizaţiei, îi reproşează unui supus, pe care modernitatea politică l-a înzestrat cu atributele cetăţeanului, că nu şi-a tencuit casa construită de stat, după ce acelaşi râu îi pulverizase locuinţa în vara lui 2008. Bărbatul apostrofat ridică din umeri şi întreabă, cu o naivitate dezarmantă: "Cu ce?". Iar vocea celui mai puternic om din România îl plesneşte glacial: "Cu muncă!".

Imediat, urmează avalanşa mediatică. Carevasăzică, dictatorul Băsescu îşi încheie, rotund, opera infamă: după ce ani întregi a plâns pe umărul poporului, acum se răsteşte la cetăţeni. Concluzia? Cel mai puternic om din România, ajuns la apogeul influenţei sale, îşi permite astăzi să tragă de urechi poporul, a cărui indolenţă el însuşi a alimentat-o.

Ascultând pledoariile celor care şi-au construit baricada publică pe strategia anti-Băsescu, mi-am dat seama că adversarii cei mai înverşunaţi ai preşedintelui nu sesizează un lucru fundamental. Cel mai puternic om în stat este la fel de extenuat şi neputincios ca instituţia pe care o reprezintă. Pentru că, la un moment dat, a vrut să facă totul, Traian Băsescu s-a trezit în postura omului care nu mai poate nimic. Debilitatea statului, a cărui reformă a propovăduit-o constant, l-a făcut pe actualul locatar de la Palatul Cotroceni să piardă din vedere viaţa propriilor supuşi.

Cât de puternic e cel mai puternic om din România? Atât de puţin încât, la capătul celor zece ani prezidenţiali, nu va fi reuşit să mişte nici măcar un centimetru din România reală. Aceea pe care o inundă, din doi în doi ani, aceleaşi râuri, fără ca puterea să fie capabilă să mute libertatea propriilor cetăţeni o albie mai încolo. În Rom