Am scris şi în anii trecuţi despre Premiul Naţional de Proză decernat de "Ziarul de Iaşi", un premiu care, sunt convins, s-a impus deja în viaţa literară româneasacă. Nu doar pentru că juriul (Alexandru Călinescu, Emil Brumaru, Valeriu Gherghel, Codrin Liviu Cuţitaru, Doris Mironescu şi subsemnatul) îşi face treaba cu bună credinţă, ci şi pentru că este cel mai important eveniment dedicat prozei din peisajul nostru cam pauper în acest domeniu. Pentru anul 2009, lista scurtă, de 5 nominalizaţi, i-a cuprins pe Varujan Vosganian, Lucian Dan Teodorovici, Angelo Mitchievici, Matei Vişniec şi Cristian Tedorescu (foto 1). Cel din urmă a fost cel dintâi. Sigur, nu pot vorbi în numele colegilor mei din juriu, dar cred că pot încerca să explic din ce motive cartea premiată merită cu prisosinţă o atare răsplată.

"Roman din piese detaşabile", cum îl numeşte autorul, Medgidia - oraşul de apoi (foto 2)a fost unul dintre cele mai comentate şi apreciate apariţii în proză de anul trecut. Ceea ce face ca acest roman să fie unul pe care, sunt sigur, istoria literară îl va reţine, e arta discreţiei. Cristian Teodorescu creează o întreagă lume, cu tristeţile, bucuriile, viciile şi slăbiciunile sale, situată, într-un scurt interval, în permanentă confruntare cu istoria fără a deveni explicit, tezist. Dincolo de destinele care se succed în paginile romanului, imaginea de ansamblu nu este cea a vieţii unor personaje, nici a unui oraş sudic, cosmopolit, levantin, tipic dobrogean, ci aceea a unei istorii care, pe la jumătatea secolului trecut, cunoaşte mari răsturnări de situaţie, contorsionări ce se citesc nu de la distanţă, ci la nivelul mărunt, al impactului lor asupra oamenilor simpli. Ceea ce nu înseamnă că destinele se succed în carte fără a lăsa urme, că personajele sunt simple fantoşe, alese pentru exemplaritatea lor; nu, nu e nimic demonstrativ în acest roman care, privind