Lascăr Catargiu condusese Partidul Conservator timp de aproape două decenii.
Mizeria bătăliei pentru putere nu e o noutate în istoria noastră. Ea defineşte viaţa noastră politică încă de pe vremea lui Carol I. Un exemplu ni se pare semnificativ. La 30 martie 1899, slăbit de luptele fratricide din PNL şi, mai ales, de gogomăniile comise în politica externă, guvernul Dimitrie A. Sturdza demisionează. Carol I, adept al ceea ce s-a numit rotativa guvernamentală, socoteşte că a venit rândul Partidului Conservator, aflat în Opoziţie de patru ani, să parvină la Putere. Şef al Partidului Conservator era Lascăr Catargiu.
Pragmatismul, cunoaşterea României reale şi, mai ales, stăpânirea de sine au făcut ca Lascăr Catargiu să rămână preşedinte al Partidului Conservator timp de 19 ani şi, îndeosebi, să ţină la un loc personalităţile accentuate ale acestui partid. De înţeles de ce Regele apelează rapid la Lascăr Catargiu pentru formarea guvernului Conservator. Din nefericire, scrisoarea prin care Carol I îl chema la Palat pentru desemnarea ca premier ajunge prea tîrziu. Lascăr Catargiu murise după-amiaza, la ora 16.00, în timp ce Scrisoarea se îndrepta spre el.
Lascăr Catargiu condusese Partidul Conservator timp de aproape două decenii. Fusese premier în mai multe rânduri. Pe parcursul anilor, între un astfel de om şi cei din jur se ţes, inevitabil, puternice legături sufleteşti, chiar dacă aceştia din urmă nu-i sunt neamuri. Ar fi fost de aşteptat ca liderii Partidului Conservator, loviţi sufleteşte de moartea unui apropiat, să încremenească tulburaţi. Fie şi de gândul că toţi sunt muritori. Liderii Conservatori nu sunt oameni. Sunt oameni politici: un gen aparte de oameni. În dispariţia lui Lascăr Catargiu ei nu văd dovada destinului inexorabil. Ei văd de îndată şansele unei şefii până atunci refuzate.
Drept urmare, locul tulburării metafizice e luat de c
