Alternativa între Sexy Brăileanca şi spectatorul angajat critic în marile dezbateri cotidiene este în România sexy-intelectualul. Sursa: EVZ

Înainte de 1989, intelectualul român generic nu respecta niciuna dintre definiţiile clasice ale termenului. Era, mai degrabă, un tehnician al efortului de tip intelectual, validat de o diplomă universitară şi obligat să participe la opera de construcţie socială.

Sau lua forma unui literat neangajat (îţi permiteai însă calitatea de spectator atunci când puterea chema toată societatea la participare politică?) care se dedubla din necesitate, preamărind, cu măsuri diferite de ambiţie şi talent, opera socialismului de stat.

Ambele abordări - pe de o parte implicarea activă a creierelor regimului, pe de altă parte atitudinea de vitrină a "valorilor neamului", dispuse la compromis pentru că altfel n-ar fi avut şansa să ajungă bibelouri culturale - au lăsat urme adânci după 1989.

E o rană pe care refuzăm adesea s-o vedem, dintr-o indiferenţă de tipul "noi muncim, nu gândim". Suspicioşi în faţa efortului intelectual, îl catalogăm, simplist, ca inutil, labil sau, pur şi simplu, interesat. Ce este un intelectual? Dacă absolvirea unei instituţii de învăţământ superior este proba ultimă a acestei calităţi, atunci suntem, în procente covârşitoare, o ţară de intelectuali. Inflaţia de diplome, doctori şi autori e însă doar declicul ultim al unei capcane.

În litera occidentală a vocabularului social, intelectualul este persoana care acumulează un capital de notorietate şi autoritate într-un domeniu, pe care decide ulterior să-l investească în spaţiul public, pentru a apăra valorile în care crede. Această tipologie funcţionează însă doar dacă sfera publică e o piaţă liberă. Altfel, valorile nu vor fi decât produsele unui proces controlat. În comunism, singurul bun simbolic care merita apăr