Printre reacţiile celor care îmi fac onoarea să mă citească, există două pe care mi-e greu să le pricep. Amîndouă exprimă o exasperare: unii cad de acord că observaţiile mele sînt corecte, dar îmi reproşează că-mi exersez spiritul critic fără să propun soluţii, fără să arăt calea ieşirii din impas. Alţii, încă şi mai radicali, îmi cer să încetez cu lamentaţiile şi să fac ceva. Dincolo de admonestare, cele două reacţii lasă să se întrevadă o măgulitoare supraevaluare a capacităţilor mele de intervenţie, dar şi convingerea că simpla opinie, analiza de pe margine, scrisul în genere nu sînt suficiente în vremuri grele. Trebuie să pui umărul, să intri în arenă, să dai indicaţii precise, salvatoare. Ce-ar fi de spus despre cele două nemulţumiri ale unora dintre cititorii mei?

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile

1. Să vin cu soluţii. Mi se cere, în fond, să fac miracole. Să rezolv cvadratura cercului, să aduc dovada unei competenţe universale. Pe de o parte sînt certat că mă bag unde nu-mi fierbe oala, că sînt de vină, ca intelectual, pentru prostul mers al ţării, iar pe de alta, mi se atribuie forţa de a găsi răspunsul adecvat, rezolvarea promptă a tuturor neajunsurilor în numai două pagini de editorial. Ori vreau, dar nu pot – şi atunci ar fi mai bine să tac din gură – ori pot, dar nu vreau şi atunci sînt suspect de aroganţă, netrebnicie, elitism. Aş observa, mai întîi, că semnalarea unei disfuncţii nu implică neapărat o indicaţie de tratament. Diagnosticianul nu e întotdeauna aceeaşi persoană cu terapeutul. Fără diagnostic nu există însă vindecare. Am voie – şi am chiar obligaţia – să descriu simptome, să trag alarma, să sistematizez şi să clarific punctele nevralgice ale unui mecanism de care mă izbesc zilnic. Dar puterea scrisului meu se opreşte aici. E rolul experţilor, al celor aflaţi în