Deunăzi mi-a cerut prietenia pe Facebook Partidul Poporului. Am acceptat-o. Dacă nu ar fi de rîs, ar fi de plîns. Ca unul care am avut privilegiul de a face politică alături de Corneliu Coposu, de a fi alături (în interviuri şi în dezbateri publice) de congresmani americani şi de mari personalităţi ale Partidului Popular European, le-am dat acceptul mai mult de milă. Ce mai contează că unul dintre amicii mei nu a primit nici un răspuns la întrebarea: care sînt valorile în care crede acest partid? Cine e interesat ca politica din România să coboare atît de jos, într-un univers promiscuu şi de manelizare forţată? Orice partid din lume are o doctrină, un program şi o echipă de lideri. PP nu împărtăşeşte nimic din fizionomia unui partid democratic. Îl are pe post de caricatură politică pe Dan Diaconescu, care reîncălzeşte varianta Cojocaru – cel care acum 20 de ani propunea distribuirea părţilor sociale deţinute de Stat oamenilor muncii: o ridicolă ofertă de mituire electorală şi, în rest, un hău imens. Recunosc că nu mai urmăresc din iarnă nici o emisiune la OTV, o asceză recomandabilă şi celor care mai au principii. Nu poţi să cobori în hîrdău şi să nu te mănânce porcii. Pe vremea când îi sugeram lui Traian Băsescu intrarea pe culoarul Popular European nu bănuiam imensele resurse de mitocănie pe care le are un om care a trecut de mai multe ori în viaţă Rubiconul. Nici în cele mai crunte coşmaruri nu mi-ar fi trecut prin cap că săritura sa, fără suspin şi fără dureri, din tabăra rozei europene, în cea născută de Adenauer şi de Gaulle, va deschide calea unui regim de tip Chavez. Nimic pentru ţară, totul pentru clan. Dacă şi-a pus metresele în posturi înalte asta nu face decît să-i sporească prestigiul lui Carol al II-lea, cel care, oricît de rapace ar fi considerat de istorie, nu şi-a permis să o cocoaţe pe Elena Lupescu în poziţiile de comandă ale Statului. Trai