Dacă înjurăturile au devenit un automatism, un reflex pavlovian, ce se întâmplă cu opusul lor?! E simpatic să vezi oameni bălăcărindu-se în numele idealurilor, moralei, binelui şi adevărului. Aşa simţi că mai eşti cu picioarele pe pământ.

Dar cei care se întâlnesc în scopuri prietenoase nu sunt şi ei la fel de spectaculoşi ca maimuţele angajate în lupta pentru dreptate, fir-ai al dracului?! De ce nu? Coregrafia generozităţii respiră în fond acelaşi aer cu demenţa şi alienarea de pe stradă, nu are de ce să fie diferită în efecte.

Cadourile şi gesturile de prietenie sau curtoazie, în general, arată ca o intersecţie plină de debili furioşi. Deşi se spune că am preluat o mulţime de îndeletniciri orientale, păcatul curtoaziei, ştiinţa de a dărui sunt plecate la tratament for ever.

Înţelepciunea populară combinată cu sărăcia din cromozom au adus pe lume o colecţie de tâmpenii confundate cu isteţimea şi cumpătarea: păi ce ţi-a dat ei ţie ca să le ducem un cadou?! Le luăm o sticlă de vin şi să zică mersi. Am observat că oamenii care primesc de obicei mult şi au şi puterea de a oferi, se mărginesc de obicei la chestii simbolice, care sunt deci obiecte mici, urâte, fără valoare şi fără sens. De aici şi valoarea lor simbolică.

Aşa, de dragul anecdotei, cunosc şi oameni care par respectabili şi care s-au simţit foarte bine cu ei şi valoarea lor de piaţă după ce au mers în vizită pentru prima dată într-o casă, oferind din prinosul lor de mitocănie o punguţă portocalie de plastic, cu covrigi. E drept că era plină, toartele înnodate, deci se poate spune că a fost domni.

Şi tot văd oameni care duc, sub diverse forme, cadouri cu valoare sau încărcătură emoţională de covrigi. Probabil că şi halul în care se află şcoala, kitsch-ul în care stagnează Biserica şi lipsa generală de cultură socială, plus manele şi milionari cu jalu