De obicei, a fi un autor des citat e un simptom al gloriei, o încununare. În literatura de specialitate, numărul lucrărilor în care apari ca referinţă a devenit chiar un criteriu de validitate ştiinţifică. Există o mare cantitate de site-uri care te introduc într-o junglă practic infinită de „vorbe celebre“. S-ar zice că, dacă le citeşti, înţelegi tot: sînt ample compendii de înţelepciune, care acoperă întreaga problematică a lumii şi adună laolaltă toată floarea aforisticii, de la Platon la Valeriu Butulescu. Am cunoscut o mulţime de inşi care ţin în buzunar caieţele dolofane pline de sentinţe solemne, bune de plasat în felurite conversaţii de salon. Alţii răspund oricărei întrebări printr-o puzderie de citate bine memorate, ceea ce îi dispensează de efortul şi răspunderea unei opinii personale. Citatul e un excelent auxiliar, atunci cînd vrei să epatezi, să te legitimezi, să-ţi camuflezi lipsa de idei. Nu zic că, în sine, a practica citatul e dezonorant. Dar e un fapt că, de multe ori, cel care citează nu are discernămîntul, civilizaţia, adecvarea necesare pentru a se folosi decent de citat: ba mai mult, citează în aşa fel încît se compromite nu numai pe sine, dar şi pe autorul – inocent – al citatului.

În aceste condiţii, citatul funcţionează ca o armă albă. Îşi ucide scurt şi sîngeros sursa, lăsînd să se înţeleagă că celebrităţile lumii sînt o adunătură de caraghioşi, de maeştri ai platitudinii. Dacă sub aforismul: „Dumnezeu este un adevăr universal“ pui numele lui Einstein, Einstein iese prost. Cînd citezi, trebuie să ai mereu conştiinţa că orice citat subîntinde o reţea, ilustrează un context larg şi nu se poate percepe într-o lumină clară decît pe fundalul suitei de idei în care se integrează. Altfel, e ca şi cum ai izola dintr-o frază o prepoziţie sau o silabă. Dacă, din Constantin Noica, alegi propoziţii de genul: „Tragicul se naşte din aburul vie