Ion M. Mihai, autorul volumului de critică literară "Lecturi sublimate", se pronunţă dezinvolt şi... hazardat asupra cărţilor pe care le citeşte. Deşi nu stăpâneşte perfect limba română, dezvoltă o retorică de specialist în domeniu: "Pentru a preveni orice neînţelegere ş. ..ţ, trebuie să precizăm de la început că nu este vorba de o antologie exhaustivă".
Dar cum ar putea fi exhaustivă o antologie, care prin definiţie este o selecţie?! Iată şi alt exemplu:
"Dumitru Micu, avizat istoric şi critic literar a publicat de curând o prestigioasă monografie Arghezi".
Nici o carte nu poate fi încă din momentul publicării prestigioasă. Ea poate dobândi prestigiu ulterior, pe măsură ce este citită şi şi i se recunoaşte valoarea.
Pe de altă parte, întâmplător, lucrarea lui Dumitru Micu chiar este prestigioasă, dar nu pentru că a fost aşa încă din momentul publicării, ci pentru că a devenit prestigioasă, în deceniile care au trecut de la apariţia ei. Dumitru Micu nu a publicat-o de curând, cum crede în mod greşit Ion M. Mihai, ci în 1965; a revenit cu o ediţie, revăzută şi completată, în 1972, iar de curând a publicat-o încă o dată.
Un mod aproximativ de a folosi limba română, o superficialitate voioasă în evaluarea textelor - acestea sunt dovezi clare de amatorism. Lor li se adaugă obişnuinţa de a scrie cu aceeaşi consideraţie despre scriitori clasici şi autori obscuri. Între Eminescu şi M. N. Tomi, între Caragiale şi Vasile Dobra nu sunt, din punctul de vedere al lui Ion M. Mihai, mari diferenţe de valoare. M. N. Tomi, un versificator în general neinspirat ("Poemul stând pe picioarele sale răscrăcănate/.../ pare doar o deschidere de supape/ pentru aburii aureolelor ce-nconjoară viaţa" etc.), este tratat ca un clasic în viaţă:
"Neliniştit de gravele probleme existenţiale actuale din societate, obsedat de propria-i stare fizică ce-l urmăreş
