În ultimul an am devenit un utilizator asiduu al Twitter-ului. Prietenii mei şi familia fac comentarii dispreţuitoare, de genul „Twitter e pentru egocentricii care-şi fac publicitate singuri“ sau „De ce nu foloseşti Facebook, ca noi toţi?“. Nu mă deranjează astfel de critici pentru că majoritatea celor care le emit ori n-au folosit Twitter-ul, ori nu se simt potriviţi pentru el.

Toată lumea a auzit de Twitter, însă nu toţi ştiu ce e. Iată o definiţie într-un cuvînt: „microblog“. Altfel spus, un mijloc de a publica comentarii scurte. Unicitatea lui vine din faptul că poţi scrie numai 140 de caractere (un text de aproximativ un rînd şi jumătate, în document Word). Şi cu asta, basta. Twitter cere disciplină şi lansează o provocare – aceea de a rezuma cărţi, filme şi opinii în 140 de caractere. Acţiunea de bază este „să urmăreşti“ pe cineva (de obicei un prieten sau vreo celebritate) şi să speri că altcineva „te va urmări“ pe tine.

De ce mi-am făcut cont

Nu mai ţin minte de ce mi-am făcut cont pe Twitter, dar îmi amintesc că am primit un e-mail de la Twitter, care suna aşa: „Edward Lucas te urmăreşte pe Twitter“, ceea ce m-a făcut să stau locului. Edward Lucas, editorul internaţional la The Economist, scriitorul prolific, specializat în Europa de Est şi Europa Centrală, duşmanul Kremlinului şi prietenul lui Google, era pe urmele mele? De ce Dumnezeu ar face aşa ceva? La momentul acela, încă nu scrisesem nimic. M-am simţit flatat, am fost uimit şi am simţit un impuls să scriu ceva care merită citit.

Aşa a început cariera mea de microblogger şi, într-un an şi jumătate, am scris peste 1500 de scurte comentarii, într-o gamă variată, de la cele banale („Sînt în tren, mă duc la Galaţi şi mi-am uitat cartea“) la opinii interesante despre ştiri şi evenimente curente şi la mici comentarii despre filme şi cărţi („Zi de film. Am fost cu copiii la Eclips