Stimată redacţie, simt nevoia să vă scriu, să-mi vărs năduful, să mă adresez unor minţi luminate, pentru că mi s-a ivit o problemă mai deosebită, la care nu găsesc răspuns. Nu aştept, Doamne fereşte, să mi-o rezolvaţi voi, în redacţie, sau să-mi dea sfaturi unul dintre inteligenţii voştri cititori. O scriu mai mult ca un exerciţiu de exorcizare, pentru că m-a atins la o coardă foarte sensibilă: teama mea de ridicol, la bătrîneţe, şi dorinţa mea de a rămîne o doamnă stimabilă şi respectabilă, ca în romanele mele englezeşti. Pe scurt, nu reuşesc să mă lămuresc dacă o anumită acţiune de-a mea a fost etică şi eroică (cum m-am flatat eu că ar fi) sau rizibilă şi ridicolă (cum o văd toţi ceilalţi). Acum cîteva săptămîni, am primit un telefon de la o editură serioasă, cu care nu am mai colaborat pînă acum, şi care-mi cerea acordul pentru reeditarea unei traduceri de-ale mele, într-una dintre ediţiile ieftine, de chioşc, distribuite împreună cu un cotidian. Cum lucrarea respectivă (care mai fusese reeditată) nu avea alte angajamente contractuale, am acceptat pe dată. Mi-am făcut calculele inerente, şi fiind vorba de un roman sub 300 de pagini (traducerile se plătesc la pagină), la tarifele jalnice practicate de editurile Humanitas sau Polirom, cu care lucrez, mi s-ar fi cuvenit 13-14 milioane de lei. Picaţi din cer, acum, cînd mi se micşorează simţitor veniturile. A venit la mine acasă, pentru semnarea contractului, un reprezentant al editurii. Un tînăr (tînăr în raport cu mine), pe care îl cunosc de mult, extrem de politicos, de manierat şi de stilat, trăsături care, pe o cucoană de modă veche ca mine, o dau gata. Fiind editor versat, reprezentantul editurii s-a priceput să-mi umble şi la orgoliu, repetîndu-mi că ei mă consideră un „brand“ şi mă tratează ca pe un brand. Ei, cînd am aflat că sînt şi „brand“, am devenit plastilină. Am furişat elegant o privire în contr